
Vom distinge în istoria omenirii trei straturi de cultură.
(1) Ceea ce se spune în Geneză s-a realizat: omul a cultivat, a domesticit, a stăpânit. Stăpânirea a apărut inițial pe linia acoperirii nevoilor bazată pe o cunoaștere asigurată programatic: știu când vine animalul spre a putea să-l vânez, știu când se revarsă Nilul etc. Inițial, prin acest tip de cunoaștere ajung să coordonez și să stăpânesc.
Numai că acest tip de stăpânire este însoțit în permanență de trudă. În mod fatal, apare nevoia ca cineva să preia partea de trudă a acestui fel de a stăpâni. A deveni stăpân de-adevărat presupunea nevoia de sclav. Sclavul e cel care suprimă truda și care-l face pe stăpân să ajungă la otium, la răgaz, la timpul care poate fi folosit liber, desprins de orice formă de trudă.
(2) Acum, prin otium, apare al doilea strat de cultură. Omul devine liber sau, mai propriu exprimat, prin existența sclavilor, el este eliberat. Apare în felul acesta cultura de libertate și, odată cu ea, poezia, muzica, filozofia etc. Cultura în accepțiunea noastră apare pe acest nivel de libertate. Sigur, existența este dependentă de stratul 1 și, totuși, ea apare în lumină ca in-dependență. Iar prin această independență stratul primar de cultură este ocultat și considerat inferior. Viața și cultura stratului prim sunt disprețuite paralele cu afirmarea superiorității stratului 2. Asta nu schimbă însă mare lucru. Cultura omului liber care e proprie acestui strat de cultură este încă direct dependentă de altă formă de stăpânire, tocmai aceea care eliberează de trudă și care e diferită de stăpânirea prin cunoașterea asigurată programatic: stăpânirea sclavilor, adică stăpânirea altor oameni, a unor oameni lipsiți de orice drept juridic, „oameni-instrument” și considerați ca atare încă de Aristotel. Înălțătoarea cultură ateniană a fost cu putință, politic și economi, grației existenței sclavilor, care nu intrau în „cultura” spirituală, dar care rezolvau, pentru cei ce intrau, problema „independenței” bazată pe o prealabilă dependență. Democrația ateniană era una de stăpâni de sclavi în mod esențial.
Odată cu acest strat de cultură apare problema intelectualului creator și parazit. Desigur, așa cum discutăm aici, pe straturi de cultură, punctul acesta de vedere este „istoric”. Ne-am putea însă întreba, în termeni logici, metafizici sau para-istorici, dacă nu cumva intelectualul însuși, prin natura sa, este parazitar. Simpla intenționalitate nu implică oare parazitarea? A gândi „despre” nu înseamnă și a gândi „asupra”? Orice scoatere din circuitul programatic nu înseamnă parazitare? Iar otium, răgazul distant necesar filozofului, nu-l pecetluiește pe acesta ca parazit?…
Însă am putea foarte bine să-l scutim pe om de acest calificativ (înjositor) spunând că atâta vreme cât intelectul (și intelectualul) nu dăunează lucrului pe care-l parazitează (intelectul nu dăunează obiectului „asupra” căruia gândește, nici intenționalitatea obiectului vizat), el nu este chiar un parazit. Or, atunci întrebarea este dacă nu cumva, în istoria lui, intelectul a ajuns să dăuneze parazitatului și să devină astfel un paradis. S-a întâmplat acest lucru? Și când anume? Răspunsul este: când cultura (intelectului) devine știință, și știința devine tehnică, intelectul (și intelectualul ca om de știință) devine parazit. Iar în această postură el nu dăunează, ci devine devansator. Și cu aceasta ajungem la al treilea strat de cultură.
(3) Cel de-al treilea strat de cultură e cel modern. El devine cu putință datorită tehnicii, care transformă stratul 1 în „cultură de consum” și conferă stratului 2 dimensiuni enorme. Numai că acum stăpânirea asupra naturii devine totală. Exploatez tot și o fac în așa fel încât natura încetează oarecum să mai există, fiind integral transformată. Dacă mă uit în jur la ce face omul, am toate motivele să mă iau cu mâinile de cap. el nu parazitează inocent natura, ci îi stoarce pentru sine – toate bogățiile, modifică peisajul, urâțindu-l, poluează, distruge speciile viului. Ce mai, face tot ce tehnica îi dă posibilitatea să facă. Și făcând așa, nu ține seama de nimic, nici măcar de sine, pentru că nu se întreabă măcar ce se întâmplă cu el, omul, în toate acestea. El se mulțumește să „progreseze”. Astfel văzute lucrurile, omul parazitează. Dar el parazitează în fond de milenii, fiind un animal de pradă. Și nu numai el, veți spune. Toate animalele heterotrofe prin esență. Și ce facem atunci? Ne răzvrătim împotriva heterotrofiei? A ordinii înseși a lumii de aici? Heterotrofia este un dat. Iar ea creează o dependență. Atât animalele cât și noi, oamenii, suntem dependenți, pentru hrană, de plante și alte animale. Numai că omul a transformat această dependență prin stăpânire, adică prin cultură. Cultura în sens etimologic (colo, cultum) înseamnă cultivarea plantelor (agricultura) și îmblânzirea animalelor (zoocultura). Însă odată obținută, ea a ocultat dependența subiacentă (bazată pe stăpânire și asigurată) și s-a transformat în celălalt înțeles al culturii, cel de manifestare a omului liber spiritualicește. Acesta, la rându-i, a ocultat dependența ei de cultură înțeleasă ca agricultură și zoocultură și așa cum prima cultură se manifesta ca o superioritate față de heterotrofia primitivă și aceasta de-a doua cultură s-a manifestat și s-a înțeles pe sine sub semnul superiorității față de cultura-cultivare. Iar când această cultură, care a încetat să mai fie cultivare a ogorului, ia forma științei și, implicit, a tehnicii, heterotrofia atinge o dimensiune pe care toate speciile heterotrofe laolaltă în toată istoria lor nu o pot egala. Ea devine devastatoare… Cu cel de-al treilea strat de cultură apare antagonismul dintre orizontul deschis și infinit al științei (progresul) și natura ca dat limitat.
(Fragment din Crase banalități metafizice, de Alexandru Dragomir, Humanitas, București, 2008)