Dintre toate mijloacele de transport, trenul este, probabil, de cel mai mare ajutor pentru gând: priveliştile nu au potenţiala monotonie a celor văzute de pe vapor sau din avion, se mişcă suficient de repede, ca să nu ne enervăm, dar suficient de încet, ca să ne permită să identificăm obiectele. Oferă secvenţe scurte, însufleţite, de pe domenii private, lăsându-ne să vedem o femeie în momentul când ia o cană de pe un raft din bucătărie, înainte de a ne purta prin faţa unei curţi unde doarme un bărbat, iar apoi pe lângă un parc în care un copil prinde o minge aruncată de o siluetă nevăzută.
La capătul orelor de visare în tren, s-ar putea să simţim că am fost redaţi nouă înşine, adică readuşi în contact cu emoţii şi idei care au importanţă pentru noi. Adevăratul eu nu îl regăsim neapărat acasă. Mobila ne spune că nu ne putem schimba pentru că ea nu se schimbă; ambianţa de acasă ne ţine legaţi de noi, cei din viaţa de zi cu zi – dar s-ar putea ca nu atunci să fim cei adevăraţi.
(Fragment din Despre farmecul lucrurilor plictisitoare,
de Alain de Botton)