Pregătindu-mi o predică despre părtășia creștină mă lovesc tangențial și de cârtirile din Faptele Apostolilor 6.1. Într-o manieră interesantă, aceste plângăreli au condus la decizia de a așeza cei șapte diaconi în slujbă. Nu ar fi singurul caz din Scriptură în care Dumnezeu se folosește de momente delicate pentru a-Și îndeplini planurile. Dar să revenim. Cârtirea primei comunități – grecescul ne conduce mai degrabă spre o plângăreală – mai apare încă în trei locuri în Biblie.
1. Plângăreala lui Avraam
Abimelec pusese mâna pe o fântână ce nu-i aparținea. Avraam a băgat de vină lui Abimelec (Gen. 21.25), amintindu-i de nedreptatea comisă. Expresia tradusă de Cornilescu drept a băga de vină poate fi citită, etimologic, prin a se plânge.
Patriarhul a venit așadar cu o plângere, un fel de petiție verbală adresată celui care-i făcuse nedreptatea. El spera într-o acțiune reparatorie imediată. Fântâna îi aparținea, așa că aștepta să-i fie retrocedată. Numai că această retrocedare nu putea veni oricum. Era nevoie de această plângăreală, care poate fi înțeleasă și în sensul unei imputări. Avraaam îi impută împăratului acel fapt reprobabil.
2. Plângăreala evreilor
Cuprins de foame, sete și nostalgii egiptene, poporul a cârtit în gura mare împotriva Domnului (Num. 11.1). Această plângăreală (același etimon este folosit pentru a cârti) este una colectivă, reflectă o dramă existențială și ne uimește prin intensitatea ei. Flămânzii călători exasperați și-au ridicat glasuriel lor și au strigat, au urlat către Dumnezeu.
Exista în această plângăreală o anumită coerență. Dacă Dumnezeu i-a scos din Egipt, El este oarecum responsabil de binele sau răul ce-l întâmpină pe drum. Dar acest Dumnezeu suveran îi și încearcă, lăsându-i în nevoie. Ei bine, tocmai încercarea la care sunt supuși declanșează această izbucnire de lacrimi și strigăte. Dumnezeu însă va ține seama de aceste situații particulare.
3. Plângăreala fariseilor
Prinși într-o altercație, fariseii și cărturarii cârteau și ziceau ucenicilor Lui. Pentru ce mâncați și beți împreună cu vameșii și cu păcătoșii? (Luca 5.30). Aici e o plângăreală cu totul particulară. Fariseii, mereu cu ochii pe Isus și pe ai Lui, îi dojenesc pe sărmanii ucenici. Urmându-și Învățătorul, ei nu se dădeau înapoi când era vorba să stai cu un păcătos, să-i duci vestea bună, chiar dacă acest lucru implica șederea la masă. Se știe că pentru antici a servi masa cu cineva presupunea o apropiere deosebită.
Avem în acest caz un soi de indignare dogmatică. Tradiția lor seculară (a evreilor) era de partea fariseilor supărați. Era inadmisibil ca să iei masa cu cei mai păcătoși oameni. Isus a fost și El ținta unor asemenea plângăreli. Foarte posibil că în ochii oamenilor fariseii să fi trecut drept oameni impecabili, dar în ochii lui Dumnezeu atitudinea lor era condamnabilă. Este vora de o plângăreală care sfidează harul lui Dumnezeu și care-l pune pe plângăcios într-o postură periculoasă.
Trei ipostaze diferite, așadar. Fiecare trebuie așezat în context, pentru ca apoi s-o înțelegem mai bine. Este clar că stă în firea noastră să ne cerem drepturile și să invocăm echitatea. Uneori Dumnezeu folosește astfel de momente pentru a-și manifesta puterea și planurile Sale. Alteori plângându-ne ne putem distanța îngrijorător de El. A găsi comportamentul just mi se pare de dorit.