Mereu ne scriem istoria în stradă și cu precădere noaptea. Suntem sentimentali de felul nostru și stoarcem fiecare tragedie în teascul propriei deveniri. Umblăm la legi abia după ce s-a plătit cu sânge, după ce s-au vărsat șiroaie de lacrimi, iar indignarea atinge cote alarmante. Nu reușim să fim proactivi, să acționăm cu băgare de seamă dinainte, să intuim în mod fericit lucrurile. Dimpotrivă, funcționăm pe bază de reacție. Privirea ne devine gravă, gesturile scurte, iar cuvintele ne tremură în glas. Așa suntem noi și, după cum se vede, așa ne place să fim. De ani buni ne-am învățat să funcționăm în regim de avarie, când istoria ne gâfâie în ceafă obligându-ne să luăm ceva măsuri. Mai avem și prostul obicei de-a ne vota conducătorii în baza unor promisiuni gratuite și cu o naivitate infantilă, iar apoi să-i răsturnăm cu eforturi supraomenești.
Noaptea trecută a dovedit toate acestea cu prisosință. Românii au ieșit din nou în stradă, iar Capitala a făcut o bună impresie în acest sens. Față în față cu o clasă politică lamentabilă, oamenii au recurs la singura armă ce-o mai au la îndemână: protestul. Rețelele de socializare au dublat, virtual, indignarea multora dintre noi. Cangrena corupției s-a extins dincolo de limitele suportabilui, iar organismul social trebuie să reacționeze, chiar dacă o face într-un mod violent. De la căderea comunismului încoace nici nu cunoaștem altă cale. Abia așa dacă se mai schimbă ceva, într-o țară în care majoritatea politicienilor nu se mai tem decât de furia dezlănțuită a populației.
Așadar, faptul că ne jucăm mereu ultima carte în stradă arată, pe de o parte, boala cronică a societății românești. Nu ne-am vindecat pe deplin de reflexele trecutului, iar neocomunismul are tentacule mai lungi decât am bănuit. Revoluția n-a fost decât începutul unor mișcări tectonice a căror undă o resimțim și acum. Pe de altă parte, stilul în care operăm schimbarea dovedește cât de prost ne construim propriul viitor. Mizăm, involuntar, pe un soi de caracatiță de tip mafiot care se inoculează de sus până jos. Oricine vrea să facă ceva în țara asta află că există deja o „rețea”, că niște reguli nescrise trebuie învățate repede și – mai grav – că trebuie și el să se adapteze într-un final. Munca cinstită și sarcinile rezolvate corect devin mituri de pus în rama istoriei, nu realități cotidiene ce-ar trebui să primeze într-o țară democratică.
Ce vom zice în final? Ar trebui, probabil, să ne bucurăm de spațiul public al străzii. Libertatea obținută la Revoluție ar trebui s-o folosim și azi ca pe singura pârghie de-a mai schimba ceva. Să ne strigăm drepturile peste tot și, la cumpăna istoriei, să forțăm lucrurile în direcția cea bună. La noi nu funcționează decât stilul smuls, așa că trebuie să procedăm în consecință.