Enumerat în lista celor doisprezece, Toma nu se bucură de o prea mare atenție din partea evangheliștilor. Dacă nu am avea a patra evanghelie nu am avea din biografia lui decât numele și porecla.
Pentru că nu a trecut mult de la duminica ce-i poartă numele, merită să amintim ambivalența cu care este privit acest ucenic. Dintre cele trei apariții ioanine – învierea lui Lazăr (11.6); prezicerea patimilor (14.5); arătarea Domnului (20.24-29) – prima este cea mai discutabilă sub aspect hermeneutic. Isus dorea să meargă spre Betania unde urma să aibă loc învierea lui Lazăr. Ucenicii se opun pretextând cu pericolul ce-L păștea pe Mântuitorul. În acea situație Toma le spune confraților săi: Haidem să mergem și noi să murim împreună cu El.
Ei bine, aici încep dilemele. Comentatorii se împart în două tabere. Unii văd în afirmația tomistă o fină ironie evreiască (A. Puig); alții, mai moderați, văd un posibil spirit de sacrificiu (C.G. Kruse). Prin urmare, despre ce să fi fost vorba? Ironie sau sacrificiu? Suntem în fața unui devotament care seamănă cu dorința frântă a lui Petru ori în fața unei ironii de mare subtilitate?!
Însăși faptul că aceste întrebări și pun este, cred eu, benefic. Și celelalte două episoade – cel privitor la calea într-acolo și cel despre a pune mâna în rănile Lui – se pretează unei interpretări dualiste. Oare chiar a dorit sincer Toma să afle amintita cale sau a fost și aici o ascunsă ironie? Dacă luăm în discuție pretenția lui de a-L atinge pe Hristosul Înviat eticheta este și aici dublă: necredincios sau/și îndoielnic. Alte două concepte aruncate în discuție.
Puținătatea informațiilor biografice, dar și dificultatea contextului literar, sunt elemente care produc o oarecare confuzie. Pe de altă parte nu putem afirma mai mult decât Scriptura afirmă. Cred însă că indiferent cum ar fi stat lucurile în realitatea lor, Toma este ucenicul obișnuit care are nevoie de lămuriri suplimentare și care nu se sfiește să dea glas propriilor trăiri. Merită apreciat – cel puțin ipotetic – franchețea personajului. Revelația de după Înviere confirmă indirect o sinceritate de fond.
Oricât de întortocheate sunt uneori drumurile vieții, important este să ajungem la convingerea cea bună: El este un Dumnezeu personal.