O parte a creștinismului (mai exact, Biserica Romano-Catolică) îi amintește azi pe Timotei și Tit, doi dintre cei mai cunoscuți colaboratori ai apostolului Pavel. Aflând, m-am gândit că ar fi potrivit să le alocăm și noi, aici, câteva rânduri. Avem aici doi dintre slujitorii de marcă ai creștinismului timpuriu, oameni recrutați din rândul frățietății, dar care ajung misionari și păstori de suflete.
Ei devin – printr-un concurs fericit de împrejurări – doi dintre destinatarii predilecți ai lui Pavel. Tit primește o scrisoare, Timotei două. A doua este, de fapt, ultima pe care o scrie apostolul, în iminența plecării la cele veșnice. Cunoscute sub numele de Epistole Pastorale, ele au meritul de a ne introduce în atmosfera zbuciumată a Bisericii Primare. Prin recomandările oferite, Pavel spulberă în bună măsură viziunea idilică ce-o avem asupra acestei perioade. Fiecare categorie socială, dar și categorie de vârstă, aveau nevoie de o îngrijire aparte. În locații diferite, cei doi colaboratori sunt chemați la competență sporită. Iudaizatorii se mobilizaseră grozav, iar atacurile din partea păgânismului erau și ele de mare intensitate. Problemele din interior nu întârziau și el să apară. Păstorirea turmei lui Hristos devenea o aventură tot mai riscantă, un spațiu al provocărilor de tot felul.
În acest cadru, scrisorile pe care apostolul le trimite mai tinerilor slujitori ne sunt și azi povață pe cale. Biserica lui Hristos are un destin aparte, fiind legată organic de Capul ei. Și totuși, slujirile trebuie săvârșite de oameni din interior, care-și pun la bătaie chemarea și resursele. Și noi putem fi dintre aceștia. De fapt, suntem toți invitați la o astfel de implicare. Împărăția lui Dumnezeu se lărgește cu noi (prin convertire) și prin noi (prin slujire). Admirându-i pe cei doi slujitori, citindu-le scrisorile ce le-au fost adresate, mi-aș dori să țintim și noi la mai mult. Este o onoare să ai parte de chemarea lui Dumnezeu și o mare încântare să poți sluji!