Mărturisirea tâlharului celui bun e cu atât mai de preţ cu cât e făcută în chinuri şi este a unuia care (fie-mi îngăduit şi iertat a spune astfel) e colegul de pătimire al Domnului. Groaznica suferinţă nu-i este tâlharului acestuia spre deznădejde, supărare şi poftă de a blestema (ca celuilalt), ci spre compătimire, modestie, blândeţe, părere de rău, nădejde. Îi este spre îmbunătăţire şi de aceea Domnul îl mântuie şi i Se mărturiseşte şi El ca Dumnezeu şi-l asigură că va fi primul locuitor al redobânditului Eden.
În toate aceste cazuri de mărturisire privată se constată că Domnul răsplăteşte anumite calităţi ori purtări care-L determină a Se dezvălui, din simplu entuziasm şi nestăvilită bucurie. (Sau pentru a face dreptate Martei.) Sunt mărturisiri secrete, neobligatorii, neceremoniale, spre deosebire de cele publice (lui Pilat, sinedriului) ori finale (Apostolilor, înainte de patimi), de aceea poate cu atât mai patetice, mai înduioşătoare, mai propice meditaţiei şi cutremurării noastre, a credincioşilor Săi, cei ce-L mărturisim fiecare după sărmanele noastre puteri, dar din toată inima, din tot sufletul şi tot cugetul ca pe Domnul, Împăratul şi Dumnezeul nostru.
(Din Dăruind vei dobândi, de Nicolae Steinhardt)