A nu vedea în Vechiul Testament prefigurarea lui Hristos înseamnă a nu medita în calitate de creștin asupra Vechiului Testament. În acest caz, oricât de valabile ar fi învățăturile pe care le putem trage din pasajele Vechiului Testament, am rămâne oameni ai Vechiului Testament, care nu sunt încă creștini, am fi incapabili să vedem cum anume dă sens Isus întregii istorii care-L precedă. Tot astfel, Noul Testament îmi cere o adeziune personală la acest Isus despre care vorbește și, din acest motiv, istoria Sa nu este comparabilă cu nicio alta. Viața unui mare om mă poate interesea din punct de vedere intelectual, sau chiar din punct de vedere afectiv, dar, adevărată sau falsă, ea nu va schimba nimic fundamental în viața mea. Nici ămcar un necredincios nu Îl poate studia pe Isus ca pe orice alt personaj, căci Evanghelia arată că El are o influență și asupra vieții lui, chiar dacă Îl refuză. Începând cu Noul Testament, rugăciunea e menită să exprime atât această asemănare cu Hristos pentru ca omul credincios să intre liber în opera mântuirii, cât și aspectul profetic al Noului Legământ care realizează deja ceea ce profețește. Și dacă predica actuală nu-și mai poate permite aceleași libertăți ca cele ale oratorilor antici, explicarea celor două Testamente potrivit ideilor fundamentale ale exegezei spirituale rămâne numai puțin unul din scopurile ei fundamentale.
(Henri Crouzel, în Origen,
Deisis, Sibiu, 2014, p. 170)