Sunt oare părinții ca toți oamenii? Eu personal întotdeauna am avut îndoieli. Părinții sunt niște negative nedevelopate. Dintre toți oamenii pe care-i întâlnim în viață, cel mai puțin îi cunoaștem pe părinții noștri din simplu motiv că nu-i întâlnim niciodată cu adevărat, fiindcă ei, de la bun început, ne-au luat-o înainte… Cordonul ombilical n-a fost tăiat, noi suntem parte din ei pe atât pe cât nu-i putem înțelege. Astfel, colapsul cunoașterii e garantat. Restul sunt presupuneri. Ne temem să le vedem trupurile și să le pătrundem sufletele. (…) Sunt niște ființe inviolabile, intagibile. Părerile noastre referitoare la ele sunt șubrede, scoase din burtă, construite din prejudecăți alimentate de spaime nedefulate ale copilăriei, justificarea a tot ce e imposibil de justificat. Dar și aprecierile noastre îi fac pe părinți neputincioși. (…) Părinții sunt barajul dintre noi și moarte. Le este refuzată vârsta, ca și marilor artiști; revolta noastră împotriva lor este în egală măsură perfectă din punct de vedere biologic și mârșavă din punct de vedere moral. Părinții sunt tot ce avem mai intim.
(Victor Erofeev, în Stalin cel Bun,
unde descrie pățaniile tatălui său de-a lungul perioadei staliniste)