Știu ca a trecut ceva timp de când s-a realizat acest interviu. Mă refer la dialogul dintre Larry King și Stephen Hawking. Acest dialog vine după ce, în aprilie 2010, fizicianul declarase că întâlnirile cu extratereștrii ar fi posibile; șocul unor asemenea afirmații fiind imens. Academia Cațavencu nu s-a sfiit la momentul acela să-l persifleze pe savant în stilul caraceristic (vezi aici).
Să ne întoarcem însă la dialogul amintit. Vă ofer, drept aducere aminte, câteva fraze concludente:
- Gravitația și teoria cuantică determină creația spontană a universurilor din nimic.
- Știința răspunde din ce în ce mai mult la întrebări care intrau în sfera religiei. Explicațiile date de știință sunt incomplete. Teologia este inutilă.
- Dumnezeu poate să existe, dar știința poate explica universul fără a avea nevoie de un Creator.
- Universul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a luat naștere datorită legilor fizicii.
L-am privit din nou poate cu alți ochi pe celebrul fizician. Imobilizat de boală și exprimându-se cu dificultate, acest om a devenit o voce. Nu mă refer aici la întregul cor de evoluționiști ce-l aclamă. Mai este ceva ce n-am observat până acum. Hawking este privilegiat în demersul său chiar de potura în care se află. Un mic paradox, ai zice. Pe de altă parte un trup contorsionat și o rostire mediată de un calculator are un impact în sine.
Citind diverse comentarii din blogosferă mi-am cristalizat această înțelegere. Oamenii – mai ales cei neinițiați – asociază în mod fatal suferința fizică a savantului și ideile transmise. Întotdeauna a exista o înduioșare în fața infirmității. Nu știu dacă Hawking folosește în mod conștient acest detaliu fiziologic, dar în ochii marelui public e important.
Și încă ceva. Când te gândești că marile suferințe îi apropie pe unii de Dumnezeu?! Aici avem parcă fenomenul invers. Fizicianul ia distanță de față de Creator. Până când însă omul mai are suflare, nimeni nu are dreptul să-i răpească șansa la mântuire. Să lucreze Dumnezeu!