
O credință puternică diminuează intensitatea problemelor. În acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme, deoarece Dumnezeu nu este o poarte a lumii. În acele momente, lumea însăși devine viață în Dumnezeu, întâlnire și comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viață fericită și îmbelșugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către Dumnezeu. ȘI este împlinită de fiecare dată când credem. Biserica nu este o instituție religioasă, ci prezența în lumea aceasta unei lumi eliberate. Însă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt inexistente și vătămătoare în credință. „Spiritualitate”, „îmbisericire” – concepte ambigui și periculoase. De multe ori, oamenii pe care îi știam interesați de spiritualitate aveau o gândire îngustă, erau intoleranți, plictisitori și ursuzi, acuzându-i pe alții că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezentau esența propriei lor conștiințe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu crește nimeni duhovnicește; din contră, se închide în sine. Mândrie, egocentrism, mulțumire de sine și îngustime a spiritului; dar atunci, care este folosul spiritualității? Cineva mi-ar putea răspunde că aceasta nu este adevărata spiritualitate, ci una falsă. Dar atunci unde putem găsi spiritualitatea autentică? Poate că în deșert sau în chiliile singuratice ale mănăstirii. Cu toate acestea, spiritualitatea întâlnită în biserică mă sperie. Nu poate fi ceva mai rău decât religiozitatea profesională. Învârtirea între degete a mătăniilor în timpul pălăvrăgirii din biserică, tot cortegiul de suspine și ochi plecați mi se par extrem de false.
(Din Biografia unui destin misionar, de Alexander Schmemann, notă datată: 16 februarie 1974, p. 78-79)