Iată un fragment ce aduce un plus de lumină în ceea ce privește relația dintre musulmani și creștini în secolele trecute. Analiza îi aparține lui Jacques Duquesne și face parte din cartea Diavolul apărută la editura Humanitas (București) anul trecut.
Pe lângă oștile de demoni și drăcușori pe care le conduce, Satan nu duce lipsă de aliați: toți dușmanii presupuși ai creștinilor, începând de la ereticii a căror listă se lungește, în fine vrăjitoarele sau vrăjitorii care vor fi asimilați, puțin câte puțin, aceleaiași categorii.
Din tabăra ereticilor, musulmanii provoacă spaime din ce în ce mai mari. În consecință, vor fi diabolizați.
Respinși din Peninsula Iberică, ei înainteaz în tot restul lumii. Și mai ales au cucerit Constantinopolul în 1453. Un șoc. „Acum suntem loviți în patria noastră, la noi acasă”, scrie atunci viitorul papă Pius II. Iar ce-i mai rău abia urmează pentru Occident: în secolul următor, cavaleria sultanului Soliman Magnificul ajunge la porțile Vienei.
Acești invadatori, e drept, nu sunt întotdeauna prost primiți. Din contră. În Balcani, stăpânii feudali i-au tratat pe țărani mizerabil. În consecință, convertirile la islam sunt numeroase și nu neapărat silite.
Firește, Biserica își face griji. Și se bucură în 1571, când Don Juan de Austria învinge marea flotă turcă lângă Lepanto: papa Pius V organizează de îndată o sărbătorire a victoriei, sub patronajul Sfintei Fecioare. Maria, deja recunoscută ca adversară a lui Satan, e proclamată dușmana islamului. Islam care o venerează, totuși.
Nici Luther nu rămâne mai prejos. Pentru el, turcii nu sunt oameni, ci demoni. „Fiți siguri, scrie el, că luptați cu o mare oștire de diavoli. (…) Contra diavolilor, e nevoie să-i avem de partea noastră pe îngeri; asta se va întâmpla dacă ne smerim, dacă ne rugăm lui Dumnezeu.” (p. 123)