
Aș fi vrut să fiu în putere să trâmbițez ca din gură, stând pe cele mai înalte piscuri, și să trimit graiurile cumpătării ca o lege de tunet în toată lumea, ca să fie spre mărturie pentru toți care pervertesc adevărul. Dar nu este cu putință acest lucru pentru că sunt om cu viață scurtă și neînsemnat cu vârsta, firav în privința vocii și smerit, pe de altă parte, cu sufletul frământat în păcate multe. Însă, chiar de-aș ridica glasul ca o lege de tunet spre înălțime și voi striga tare, nu voi fi auzit. Căci Hristos, Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a întins cerurile ca o boltă (Is. 40.22) și a întemeiat pământul peste ape și a întărit mareea, Cel ce a gătit focul și pucioasa și gheena și frica și tremurul veșnicelor judecăți pentru cei ce păcătuiesc, Acesta, Care strigă și vestește prin Evanghelii, nu este ascultat. Iarăși apostolii cei sfinți, ucenicii desăvârșiți ai lui Hristos și fiii tunetului, sunt disprețuiți când scriu și îndeamnă prin epistole. Ba nici proorocii sfinți ai lui Dumnezeu, nici Legea, nici oamenii care povățuiesc nu aduc vreo schimbare. Și cine altul va putea, oare, îndrepta acest lucru dur și neîmblânzit? De acum rana a ajuns în toată lumea și mi se pare că multe cuvinte arzătoare ar fi cu dreptate să se aplice patimii. Căci s-a revărsat boala și i-a cuprins pe cei mai mulți, ca să nu spun pe toți, și ca o ceață foarte întunecată ține vederea minții multora. Dar eu vorbesc cu îndrăzneală, aprinzând candela bunei-credințe cu gura prin graiuri sfinte și povestind pilde cuvioase ale modurilor virtuții, fără să am sfială față de om, ci având în fața ochilor pe Cel ce judecă viii și morții fără să caute la față. Și nu vreau să mă fac părtaș cu cei ce sunt prinși în mreaja cea rea pentru ca, desfăcându-și razele, cuvântul, ca o normă dreaptă din soare, să destrame bezna înțelegerii celor ce caută cu inimă curată și patima să înceteze prin sclipirile lui.
(Vasile cel Mare, în Omilii inedite, Doxologia, Iași, 2012, pp. 16-17)