Biserica Ortodoxă propune în sinaxarul zilei pe Sfântul Gheorghe. Este o sărbătoare îndrăgită de români poate și datorită multor bărbați ce-i poartă numele.
Istoric vorbind, cel care avea să devină mai târziu Sfântul Gheorghe a fost un capadocian ce a făcut parte din armata lui Dioclețian. Când împăratul a început să prigonească pe creștini, Gheorghe și-a declarat public convingerile. El era un creștin ardent și gata pentru orice sacrificiu. Deși istoriografia este extrem de săracă în ce-l privește, circulă o grămadă de minuni și evenimente supraomenești pee care le-ar fi trăit. Un preot din secolul V a spus: Numele Sfântului Gheorghe este onorat de credincioșii de pretutindeni, dar adevăratele sale fapte sunt știute numai de Dumnezeu.
Martirajul lui este extrem de discutat, adesea în culori vii și mitologice. Stoicismul de care a dat dovadă în fața torturii a atras atenția contemporanilor. Se spune că până și Alexandra, soția lui Dioclețian, s-a încreștinat după ce i-a văzut exemplul.
Reprezentările iconografice bizantine pe de o parte, picturile renascentiste pe de altă parte, scot în evidență importanța temei. Interesant este modul în care acesta apare. Întotdeauna călare, întotdeauna cu o suliță (sau o sabie) în mână, întodeauna în luptă cu balaurul. Atât personajul cât și calul sunt încordați. Extensia calului pare maximă, iar concentrarea călărețului de asemenea. Balaurul are, la rându-i, o ferocitate cumplită. Scena crează un suspans teribil, prin elocvența și plasticitatea ei. În fond, intenția artistică este să înțelegi principiul: ori Gheorghe îl omoară pe balaur, ori invers. Suntem în fața unei lupte pe viață și pe moarte. Binele și răul își dispută supremația. Dar, cum este de așteptat, binele învinge…
Cred că de-a lungul Evului Mediu mai ales, astfel de reprezentări erau entuziasmante. Creștinismul învinge ocultismul; sfinții răpun vrăjitorii; albul domină negrul. Și azi probabil că ar trebui să percepem tot cam în felul acesta lucrurile. Numai că, spre deosebire de varianta tradițională, fiecare creștin ar trebui responsabilizat. Biserica lui Hristos trebuie să fie ofensivă. Încrâncenarea este tot mai aprigă, dar și izbăvirea se apropie. Balaurului postmodern i s-au înmulțit capetele și este tot mai viguros, dar nici noi nu suntem orfani. Duhul Sfânt este cu noi, iar Cuvântul lui Dumnezeu ne slujește drept armă.
Am face bine, cred, să depășim semnificația onomastică a acestei zile. Ar fi de dorit să ne avântăm în luptă cu și pentru Dumnezeu.
Creștinismul învinge ocultismul?
In Biserica Ortodoxa nu s-a intamnplat asa..dimpotriva ocultimsul si misticsmul au invins!