Pe cât de nepotolită este la Moise setea de dreptate și de ideal, pe atât de nepotolită este setea lui de Dumnezeu. În nici o experiență metafizică limita condiției umane nu a fost mai mult salvgardată decât în aceea a lui Moise. Vocația sa profetică a fost, într-adevăr, extraordinară și eminentă. Ea l-a condus foarte aproape de Dumnezeu, cu care a fost intimul, interlocutorul, iar versetele biblice care îl descriu sugerează o existență situată mult peste normele terestre. Totuși această existență, orict de apropiată ar fi de Dumnezeu, nu rămâne, în mod esențial, mai puțin alta, diferită de aceea a lui Dumnezeu. Nu se operează nici o identificare între Moise și absolutul Divin, nici prin intermediul unei întrupări, prin acela al unei fuziuni, printr-o înălțare. Așa o reclamă structura dialogală a profeției biblice. Bilocația metafizică este aici integral respectată. Dialogul lui Dumnezeu cu Moise a fost mai strălucit prin limpezime sonoră decât cu ceilalți profeți; aceasta a apropiat totuși două ființe, radical diferite.
Extras dintr-o carte de mici dimensiuni dar de mare profunzime: Moise și vocația iudaică, de André Neher (Hasefer, 2002). Mereu am avut senzația că această carte a trecut parcă neobservată, deși merită cel puțin o lectură. Marele ebraist de la Strasbourg, implicat activ în mișcarea sionistă de la începuturile ei, ni-l apropie pe Moise într-o manieră aparte.
Atașamentul gândirii evreiești față de marele profet și legiutor este cunoscut. Totuși, Neher face un pas mai departe, arătându-ne de ce Moise a dobândit această receptare. Marile calități pe care Dumnezeu le-a pus în el și care au fost apoi încercate în focul pustiei sunt definitorii. Personal nu știu să existe în limba română o carte privitoare la acest personaj mai profundă și mai erudită. Merită căutată și aprofundată.