Postmodernitatea riscă să devină un subiect desuet. Folosit până la intoxicare, în mod admirativ sau detestabil, ea devine un truism aproape necesar. Trebuie să-i spunem cumva epocii în care trăim. Las la o parte veșnica discuție asupra acestui post, care este în multe privințe anacronic. Admitem totuși termenul și oferim în câteva scurte eseuri cele trei ungiuri din care o putem privi.
Sintetizăm acum sensurile sociologice și istorice. Din acest unghi, postmodernitatea are o dinamică aparte iar înțelegerea acestor paradigme este foarte importantă.
- Arnold Toynbee acordă un sens negativ termenului de postmodern. El l-a folosit pentru a defini faza de tranziție de la raționalismul moderm la o izbucnire anarhică de iraționalism. Merge până acolo încât folosește sintagma de modernitate demonică.
- Alvin Toffler (dar și Alain Touraine) consideră că postmodernitatea conincide cu apariția postindustriale, informatizate, o societate postmasificată, în care are loc criza structurilor sociale clasice. Se vorbește despre al treilea val al civilizației (după cel agrar și industrial).
- Samuel Huntington identifică postmodernismul ca și apusul domniei culturale a Occidentului. Se trece de la modernizarea prin occidentalizare, la modernizarea prin indigenizare.
- Zygmunt Bauman definește postmodernismul prin noțiunea de topire a solidelor. Metafora – îndelung utilizată – evocă dezintegrarea și disoluția elementelor și a structurilor specifice ale modernității. Avem astfel o modernitate lichidă, fără absoluturi și recurgeri esențiale la tradiție.
Toți cei menționați au o idee comună: postmodernismul este o nouă etapă a istoriei umane. Greu de definit bineînțeles, dar acest lucru n-o surpă în nici un fel. Noi paradigme mijesc la orizont, care nasc noi provocări pentru toți. Cred că teologia creștină a intrat adesea în coliziune cu cele relatate mai sus, raporându-se când într-un fel când în altul. Subiectul rămâne deschis, iar opiniile celor mai mari gânditori continuă să intereseze.
Ideologia evanghelica este parca total straina de subiectul postmodernitatii. Nu este in nici un fel provocata sau intrigata sa dea raspunsuri plauzibile discursului „omului recent”. Cred ca aceasta atitudine de indiferenta, nascuta din valorile traditionale, fricoasa si inadaptata, ne tine pe loc, oferindu-ne mai degraba un handicap. Nu voi fi niciodata un postmodern dar cred ca ne lipseste ceea ce spunea un mare ganditor: „umilinta intelectuala”.
Dacă stabilim epicentrul evanghelicalismului în Anglia și America, atunci vom înțelege că abia în acea parte a lumii există o oarecare replică dată ideologiei postmoderniste. Așadar, în spațiul anglo și americanofon suntem martorii unei dezlănțuiri apologetice demnă de analiză. Pe măsură ce vii spre vest, unde totalitarismele s-au aplicat feroce, capacitatea evanghelicilor de a se raporta la noile provocări scade. Pentru această inadaptare există multe scuze… în care eu nu prea cred.
Mai degrabă ar fi bine să ne lăsăm provocați. Postmodernismul este tot mai bine articulat dogmatic, prin urmare putem să ne raportăm tot mai concret la el. Doamne dă izbândă!
Din păcate nici măcar în vest lucrurile nu sunt prea strălucite cu evanghelicii. Nu cu mult în urmă faimosul ateu britanic Richard Dawkins a refuzat să aibă o dezbatere publică cu apologetul evanghelic William Lane Craig. Succesiv, acelaşi Richard Dawkins, a participat la dezbateri publice cu arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, şi cu cardinalul George Pell, arhiepiscop de Sydney, dezbateri de altfel delicioase (pot fi vizionate pe youtube). Din nefericire, evanghelicii au păstrat şi la nivel academic acea vehemenţă caracteristică fundamentalismului anilor ‘20. Virulenţa, agresivitatea şi exclusivismul manifestat, îi fac pe evanghelici greu de suportat. Oamenii preferă să-i evite decât să intre în dialog cu ei. E drept faptul că generalizările nu sunt bune, dar episodul cu William Lane Craig ar trebui să ne pună pe gânduri…
Apropo de mişcarea evanghelică şi postmodernitate, am o teorie personală.
Decentralizarea autorităţii începută cu protestantismul lui Luther şi dusă la extrem de neoprotestantism a făcut ca subcultura evanghelică să devină o reflecţie la nivel micro a postmodernismului. Autoritatea oferită tuturor credincioşilor în a interpreta Scriptura a produs înţelegeri total divergente asupra aceluiaşi text. Aşa se face că dogme diametral opuse precum calvinismul şi arminianismul convieţuiesc într-o toleranţă tipic postmodernă. Scriptura este doar iluzoriu un standard obiectiv. De fapt, lipsa unei autorităţi care să definească interpretarea obiectivă a textului sacru a făcut ca evanghelicii să plutească într-un relativism în care fiecare pretinde faptul că are adevărul… o realitate similară cu postmodernitatea.
Interesantă optica ta. Hermeneutica populară propusă de protestantism și dezvoltată în neoprotestantism duce spre un soi de postmodernism. Dacă interpretarea fiecăruia este aprioric validă, ne aflăm în pragul unui relativism de tip postmodern. Dar, cu atât mai mult, dacă suntem în aceeași oală (să zicem) merită să încercăm o influență din interior. Vom reuși oare?!
Aşa este… suntem în aceeaşi oală iar plimbatul dintr-o oală într-alta nu rezolvă problema. Fiecare oală are până la urmă rugina ei.
Cred că merită să fim un factor de schimbare oriunde am fi. O sugestie ar fi să facem tot ceea ce facem cu dedicare, profesionalism şi competenţă, astfel să fim gata să răspundem cu înţelepciune tuturor provocărilor. Nu în ultimul rând cred că avem obligaţia să trăim o viaţă sfântă. Într-un final credibilitatea ţine mai mult de o viaţă trăită în sfinţenie decât de argumente…
Cu toate că suntem destul de influenţaţi de gândirea postmodernă – promovată prin intermediul mass-mediei – ne este frică să spunem nu relativismului [în special cel de ordin moral] promovat!
Frapant şi îngrozitor!
Oare e vorba de frică sau mai degrabă de inadaptare? Nu cumva suntem săraci în argumente și încă mai folosim o retorică eșuată?! Doar mă întreb….
Ai intuit bine direcţia…poate cel mai direct: ultraconservatorism naiv şi ignorant…
„săraci în argumente”? oare? eu mă întreb dacă le avem măcar … avem aşadar, o retorică [de fapt] inexistentă
Felicitari pentru articolul scurt și concis, ce stârnește comentarii profunde exprimate într-o eleganta postmdernă :). Eu zic ca mai este speranță.
Este clar că imaginarul postmodern ridică o serie de provocări creștinismului tradițional. Poate nu ar trebui să fim atât de îngrijorați. In ce mă privește, mă îndoiesc profund de faptul că noi trăim în postmodernitate. Există cu siguranță anumite aspecte în care putem vorbi de postmodernism (artă, literatură și pe alocuri moralitate). Cu toate acestea la nivel practic societatea noastră este încă adânc înrădăcinată în modernitate. Este evident că nu abordăm teoria adevărului relativ atunci când citim instrucțiunile de pe otravă sau medicamente, ca sa nu mai vorbim de sistemul de justiție sau știință.
Așadar, din punctul meu de vedere putem vorbi de postmodernitate în sens cronologic nu și filosofic.
Problema cea mai spinoasă este legată de modul în care asigurăm trecerea din modernitate (nici modernitatea nu este locul unde creștinismul se simte acasă) în pre-modernitate, în condițiile în care lumea evanghelică, așa cum s-a spus deja, manifestă ingoranță totală, față de Metanarațiunea ce ne spune că nu exită metanarațiune 🙂 ?