
Prin strălucirea luminoasă a feței Domnului, apărută pe munte, de trei ori fericiți apostolii au fost călăuziți tainic, în chip negrăit și necunoscut, spre puterea și slava lui Dumnezeu de toate făpturile necuprinsă, învățând că lumina ce s-a arătat simțurilor lor e simbolul ascunzimii nearătate. Căci precum aici raza luminii făcute biruiește lucrarea ochilor, rămânând neîncăpută de ei, așa și acolo Dumnezeu întrece toată puterea și lucrarea minții, nelăsând în vreme ce înțelege nicio formă în cel ce primește înțelegerea. Iar prin veșmintele albe au cunoscut toată și în chip vrednic de Dumnezeu măreția operei lui Dumnezeu din făpturi, proporțional cu rațiunile după care au fost făcute, și tainele ascunse în cuvintele Sfintei Scripturi, după cât pot fi înțelese. (…)
Socotesc că cele petrecute la Schimbarea la Față, pe munte, arată în chip tainic cele două moduri generale ale teologiei: cel dintâi și simplu și necauzat care prin tăcere afirmă cu adevărat dumnezeirea prin singura și totala negație și lauda cuvenită a transcendenței ei, și cel următor acestuia și compus, care o descrie în chip măreț prin afirmare din cele cauzate. (…) Căci din simbolurile mai presus de simțuri credem numai că adevărul mai presus de rațiune și minte există, neîndrăznind nicidecum să cercetăm, sau neputând să înțelegem ce și cum și care este și unde și când, evitând impietatea iscodirii. (…)
Deci, lumina feței Domnului, care a covârșit în apostoli fericirea omenească, este simbolul teologiei mistice negative, întrucât fericita și sfânta dumnezeire este după ființa supranegrăită și supranecunoscută și infinit mai presus de toată infinitatea, nelăsând celor de după ea nici urma cea mai subțire de cuprindere și nedând vreuneia din existențe nicio idee de cum și în ce măsură este tot ea și unime și treime. Căci nu poate fi necreatul cuprins de creatură, nici infinitul înțeles de cele mărginite.
(Maxim Mărturisitorul)