Pledoarie pentru neprihănire

P

Predicator îndrăgit, scriitor captivant și mare iubitor de adevăr, David Pawson începe să fie cunoscut și publicului român. Lucrarea prezentată aici, Dumnezeul neprihănirii și evanghelia neprihănirii, este prima apariție editorială (Societatea Biblică, Oradea). Original încă de la prima pagină, autorul nu se dezice nici de această dată. Aceia care au deja lecturi prealabile sau l-au auzit în vreo conferință sunt deja familiarizați cât de cât. Nu e prea confortabil să recitești Ioan 3.16 într-o abordare mai neobișnuită. Apoi, nu e comod să analizezi modul în care apostolii predicau despre mânia și judecata lui Dumnezeu. Cititorul este pus într-o mică încurcătură. Fie Biserica Primară nu a avut cele mai bune metode (deși rezultatele au fost impresionante); fie modernitatea noastră evanghelică are nevoie de aer proaspăt.

Paginile cărții – nu atât de numeroase în raport cu grandoarea temei – reprezintă o pledoarie pentru neprihănire. Înțeleasă prin cele două faze ale ei – imputarea și realizarea – neprihănirea este centrul teologiei mântuirii. Cum nu poate exista mântuire fără Mântuitor, la fel nu poate exista o viață de credință fără neprihănire. Ea este mai mult decât un simplu concept, mai mult decât o emoție de moment. Întreaga Scriptură ne descrie neprihănirea lui Dumnezeu, o neprihănire care ni se oferă și nouă prin credință. Faptele n-o pot niciodată confecționa, de aceea orice tentativă umană sfârșește prost.

Pretextul de la care pleacă autorul este evanghelizarea. Folosind un ton intransigent, Pawson pune în cântar modul în care oamenii nemântuiți sunt invitați la Hristos. Într-o epocă în care eforturile misionare sunt fără precedent, asistăm pe de altă parte la golirea bisericilor din Europa. Undeva trebuie găsită cauza acestui paradox. Situația nu este întâmplătoare, doar că trebuie studiată cu grijă. În felul acesta se ajunge la sursa problemei: accentuarea exclusivă a dragostei divine.

Această viziune reducționistă aduce mari prejudicii învățăturii despre neprihănire. Autorul nu se sfiește să afirme că perioada modernă și contemporană este cea mai vinovată. Tot mai mulți predicatori – unii extrem de populari – proclamă în moduri diferite același lucru: Isus te iubește și cam asta e tot. Să fie acesta și mesajul Scripturii? Nu suntem prea selectivi când vedem peste tot doar dragostea Domnului în timp ce păcătoșenia noastră rămâne neatinsă? Pawson încearcă să răspundă la aceste întrebări pe care mulți dintre noi le punem cu jumătate de gură. Multe dintre amănuntele oferite de el probabil că le-am intuit, dar cineva trebuia să le afirme. Documentat și profetic pe alocuri, autorul ne invită la o radiografiere a mesajului ce-l proclamăm celor nemântuiți.

Cel puțin trei implicații pot fi observate aici. Prima ține de o exegeză defectuoasă. Textele biblice care descriu dragostea lui Dumnezeu sunt mult mai rare decât ne-ar place să fie, iar atunci când privim contextul ne dăm seama că se referă la cei deja mântuiți. A doua se referă la o doctrină trunchiată. Teismul este compromis dacă îl reduce pe Dumnezeu la dimensiunea iubirii fără a arăta și sfințenia Lui. Majoritatea ocurențelor biblice scot în evidență mai degrabă natura perfectă a lui Dumnezeu, decât atitudinea Sa iubitoare. A treia conduce la o aplicație primejdioasă. Dacă dragostea divină este totul atunci cataclismele și bolile nu pot fi explicate rezonabil. Mai mult, dacă Isus îi iubește necondiționat pe păcătoși, aproape că nici nu ar mai trebui să-și plângă păcatele. Se ajunge astfel la o viziune păgubos de libertină și care-i împiedică pe oameni să ajungă la adevărata mântuire.

Care să fie ieșirea din acest impas? Dogmatic, ar trebui să rescriem doctrina teistă în spiritul Bibliei. Dumnezeul Scripturii este uneori atât de diferit de Cel pe care-L prezentăm noi. Singura scăpare a oricărui păcătos este confruntarea directă cu starea în care se află și în același timp cu sfințenia lui Dumnezeu. Abia aici intervine puterea iertării și căpătarea neprihănirii. Experențial, ar trebui să arătăm oamenilor că faptele bune nu pot niciodată înlocui trăirea în păcat. A hrăni o astfel de iluzie înseamnă a-ți rata ținta și a-ți compromite veșnicia. Sângele lui Hristos este singura soluție la problema păcatului, orice altă variantă însemnând eșec și frustrare.

În fine, o scurtă notă hermeneutică. E bine să vă așteptați la interpretări mai puțin obișnuite asupra unor texte obișnuite. Dar aici este – în parte – deliciul lecturii. Suntem adesea invitați să facem apel la Scriptură și să avem ochiul critic deschis. Pentru bunul simț și acribia cu care au fost scrise rândurile ce urmează merită să ne aventurăm. Vom sfârși prin a fi mai înțelepți și mai biblici în multe privințe. Ne vom defini mai bine convingerile, iar apoi le vom transmite cu mai multă acuratețe celor din jurul nostru.

comentarii

  • este timpul sa fie prezentat si Dumnezeul-foc mistuitor, am avut ocazia sa aud afirmatii de genul „nu pot eu pacatui cit poate Dumnezeu ierta” sau „aceast-i treaba lui Dumnezeu, sa ma ierte”.Cred ca ar trebui sa se predice mai mult despre DUMNEZEUL SFINT,SFINT, SFINT, dar acest lucru va duce la pierderea „popularitatii” pastorilor care care o vor face dar in acelasi timp va salva multe vieti si va aduce un suflu nou si proaspt in bisericile noastre.Dumnezeu sa binecuvinteze pastorii cre-si inteleg menirea iar celorlalti sa le trezesca mintea sanatoasa. Pastorii sunt pe masura rugaciunilor membrilor bisericii. Decit ne-am „minca”pastorul mai bine ne-am ruga pentru el.Dumnezeu sa va intareasca sa tineti „sus Cuvintul vietii’

    • Da, și eu cred la fel.
      O viziune laxă asupra sfințeniei va conduce la un libertinaj periculos. Pentru slujitorii amvoanelor acest mare adevăr este o provocare. Cunosc suficient de mulți colegi care se achită cu onestitate de această sarcină, cum cunosc și dintre aceia care au abdicat. Să ne ajute Dumnezeu să fim mereu la înălțime în ochii Lui!

De Ghiță Mocan

Ghiță Mocan

Soț, tătic și pălmaș pe ogorul Evangheliei. Febril căutător de adevăruri pe care să mă pot rezema, admirator a tot ce este veritabil și gata să văd binele chiar și unde e ascuns. Slujesc Domnului cu sentimentul unei datorii nobile și iau asupra mea orice povară ce are legătură cu Împărăția Lui. Alături de soția mea Magdalena, cresc doi copii adorabili: Paul și Carina. Predau teologie, dar preocupările mele intelectuale dezertează în multe alte zone. O bună parte din ele – ca și inevitabilele curiozități – le veți găsi în conținutul acestui site. Locul virtual în care tocmai vă aflați mă reprezintă, cu toate frământările și modestele mele aprecieri.