Scrisoare către Prunc

Dragul meu Prunc,

Îți scriu dintr-o țară ce-și zice creștină. Flutură de secole stindardul credinței, se fălește cu o istorie eroică și încă mai crede într-un destin aparte. Viața de zi cu zi contrazice flagrant aceste cutezanțe. Vicisitudinile istoriei și caracterul mereu coruptibil al liderilor politici, au transformat această țară într-un soi de colonie europeană. Dar, nu-ți scriu ca să mă plâng. În fond, Tu Pruncule, ai venit în lume pentru toți și poți să faci minuni acolo unde condițiile sociale sunt lamentabile.

Eu doream, de fapt, să Îți aduc un omagiu. Venirea Ta în lumea noastră m-a pus mereu pe gânduri… chiar dacă nu ți-am scris. Întotdeauna am fost fascinat de suprapunerea planurilor în ceea ce privește nașterea Ta. Pe de o parte, la nivel macro, toate detaliile erau pregătite. Plinirea vremii bătuse ceasul final, iar configurația politico-socială a epocii era prielnică. Pe de altă parte, la nivel micro, o serie întreagă de najunsuri se abat peste ai Tăi părinți pământești. Iosif – căci el purta responsabilitatea cea mare – dar și Maria, căci ea Te purta în pântece, sunt nevoiți să facă o călătorie istovitoare. La capătul ei sosește și vremea nașterii Tale, iar în casa de poposire nu mai era nici un loc liber. În marginea unui orășel (și el marginal) – Beteleemul – urma să apari printre oameni. Anonimatul întrupării Tale, dublat de precizia planului divin, continuă să mă uimească.

Tu nu aveai nevoie de Întrupare. Erai deja Dumnezeu, Stăpân peste istorie și univers. Timpul și spațiul nu Te încorsetau, limitările umane nu-Ți străjuiau divinitatea. Dar, totuși, ai venit. Dezbrăcând straie cerești și îmbrăcând zdrențe omenești, te-ai pogorât la noi. Apreciez discreția cu care ai făcut-o. Nimic din grandoarea teofaniilor străvechi, ba dimpotrivă parcă Te-ai ascuns într-un fel. Trei decenii nu știm mai nimic de Tine. Felul cum te-ai conformat anumitor cutume pentru a nu fi strident mi se pare uimitor. Apoi, mai bine de trei ani, ai apropiat Împărăția lui Dumnezeu de noi. Deschizând ușa ce ne separa, ai făcut posibilă mântuirea noastră pecetluită cu jertfă. Finalul a fost și el deopotrivă privat și grandios. Privat pentru că erai printre ucenici, grandios pentru că moartea, învierea și înălțarea Ta vor fi provocat cele mai ascuțite minți.

Probabil Îți mai scriu atâția, așa că mă opresc. Vreau doar să Te asigur de întreaga mea reverență. Devoțiunea mea face din Tine unicul ei obiect. Cum ni se spunea, mă străduiesc să-ți urmez pilda, Prunc sfânt. Smerenia, dragostea și compasiunea Ta au devenit dezideratele mele etice. Îmi doresc să Te iau în seamă în fiecare detaliu și să crești în mine viața Ta. Îmi mai doresc să transmit acest lucru semenilor mei. Nu întotdeauna reușesc, dar strădania persistă. Te las acum, lăsându-mă eu însumi în mâna Ta.

Cu dragoste,

urmașul de lângă iesle