„În nord se constituie regatul lui Israel, mai mare și mai puternic, mai târziu având capitala la Samaria, nou constuită de regele Omri, fiind ca o capitală fără tradiție:
- unde, potrivit unor istorici de astăzi se tindea mai puțin spre un ideal regal dinastic și mai mult spre un ideal regal carismatic (monarhia era înțeleasă ca un contract liber între popor și bărbatul desemnat de Yahwe);
- unde regii erau, în orice caz, detronați mai des, în condițiile unui măcel cumplit;
- unde îndeosebi dinastia lui Omri încerca să ducă o politică regională compensatoare, prin tolerarea zeilor străini și a templelor, datorită puternicului segment de populație canaanită (reprezentări ale vițelului de aur, inclusiv ca simboluri ale lui Yahwe);
- unde s-a format, însă, și o puternică opoziție profetică, ce dorea să distrugă toate sanctuarele fenicianului Baal, și care a încercat să extermine cultul canaanit în timpul revoluției lui Iehu.
În sud, însă, care era mai izolat și mai separat, se constituie extrem de micul regat Iuda, având capitala la Ierusalim:
- unde succesiunea davidică era susținută cu toate mijloacele;
- unde, vreme mai îndelungată, s-a dorit izolarea față de marea politică mondială, până în momentul în care Egiptul, devenit puternic, a intervenit din nou în Palestina;
- unde, însă, cultul canaanit a fost, de asemenea, în continuare tolerat și unde sincretismul (în ciuda reacțiilor jahwistice în timpul regilor Asa, Iosafat și mai târziu în timpul regelui Iosia) s-a răspândit din Ierusalim spre teritoriile din jur.”
(Din Iudaismul. Situația religioasă a timplui,
de Hans Küng
Hasefer, București, 2005, p. 104)