Multe lucruri sunt în derivă în societatea contemporană. Unele se redresează din mers, altele ajutate într-un fel sau altul. Firi pragmatice, postmodernii sunt foarte atenți la procese și evoluții. Viziunea asupra lumii este trecută aproape exclusiv prin sita din cea în ce mai deasă a competențelor și ultraspecializărilor. Temutul angrenaj tehnologic trebuie menținut în viață, ba mai mult, el trebuie optimizat întru câștig. Totul pare (sau trebuie să fie) cuantificabil. Dacă nu în bani, atunci în servicii, dacă nu în servicii – atunci imagologic. Și uite-așa, anii se succed pe sub noi, precum râul repede de munte pe sub puntea suspendată. Ceea ce se fragilizează însă cel mai mult e tocmai ființa umană și relațiile ei. Privită cu seriozitate, considerată sacră prin Creație și înzestrare, ființa umană este poate cea mai ignorată verigă a societății. Odată cu ea – la pachet, dacă vreți – avem și cea mai puternică relație de care este în stare bărbatul și femeia: relația conjugală. Niciodată n-a fost mai lovită instituția familiei ca în prezent, niciodată corabia conjugală n-a fost mai în pericol.
Tocmai de aceea, nicio carte bine scrisă pe acest subiect nu e în plus. O dovedește și lucrarea lui Gary Chapman, intitulată sugestiv: Familia pe care ți-ai dorit-o dintotdeauna (Metanoia, Oradea, 2012). „A afirma că în cultura occidentală familia se află într-un mare impas este o afirmație incompletă – spune autorul. Mult mai realist ar fi să afirmăm faptul că familia și-a pierdut direcția”, continuă el. De fapt, aceasta este premisa de pornire, gândul care naște cele peste 250 de pagini. Consilier cu o experiență de aproape o jumătate de secol, Chapman pătrunde în tainele căminului creștin. Se ocupă, rând pe rând, de slujire, comunicare, dar și de obligațiile părinților în ceea ce privește educația copiilor. Nu-i uită nici pe copii, amintindu-le că sunt chemați la ascultare și cinstirea celor care i-au adus pe lume. În fine, finalul cărții revine la legătura dintre soți, aceasta fiind văzută ca nucleul familiei în ansamblul ei.
Autorul încearcă să atingă inima vieții conjugale. Totul se clădește pe nevoia de apropiere pe care toți o avem. Atât bărbații cât și femeile, toți suntem creați cu posibilitatea de a iubi și cu necesitatea de a fi iubiți. Deși temperamentul, educația, cultura și convingerile religioase fac această iubire particulară, ea continuă să fie totuși unică și invincibilă. Acolo unde există, ea crește indiferent de intemperiile vieții, iar cei doi soți veghează la asta cu înțelepciune. Pe fondul acesta ni se descriu cei cinci pași în dezvoltarea intimității. Este vorba de intimitatea intelectuală („Tu ce părere ai?”), intimitatea emoțională („Tu cum te simți?”), intimitatea socială („Tu cum te raportezi la viață?”), intimitatea spirituală („Tu cum te raportezi la Dumnezeu?”) și intimitatea fizică („Tu cum tânjești după plăcerea legitimă?”). Odată depășit acest cadru, suntem purtați în sfera delicată a relațiilor dintre părinte și copil pe de o parte, și a relațiilor dintre copil și părinte. Văzută ca un transfer necontenit de informații, stări și motivații, această interrelație trebuie supravegheată cu strictețe. Nimic din ce este esențial în educație nu trebuie să fie întâmplător. Planul după care investim în copiii noștri trebuie să fie biblic, adaptat și realist. Dacă aceste lucruri le-am înțeles, atunci mai rămâne să ne reevaluăm rolurile pe care le avem: ca soț sau ca soție. Să înțelegem că ne suntem complementari și că ideea familiei îi aparține lui Dumnezeu. Ea trebuie, așadar, să funcționeze.
Un fapt inedit sunt poeziile lui Derek (fiul lui Gary Chapman) presărate de-a lungul cărții. După aproape fiecare capitol suntem lăsați în grija poeziei. Aceste mici producții literare sunt profunde în ceea ce privește subiectul și accesibile în ceea ce privește stilul. Sunt meditații în versuri despre cum vede băiatul familiei întregul angrenaj. Reflecții delicate și entuziaste, ele întregesc oarecum dezbaterea subiectului.
Și iată cum, încet-încet, ni se arată că familia nu trebuie să fie doar un vis. Ea poate, la fel de bine, să devină o realitate plină de sens și bucurie. Câtă vreme cei doi soți vor cultiva o atitudine de responsabilitate, totul va merge grozav. Când pruncii cresc într-o atmosferă spirituală și caldă, ei au șansele unei educații pe care mediul secular n-o va putea niciodată oferi. Sigură că procesul cere timp și chibzuință, dar el merită susținut. Dacă familia va abdica, Biserica își va compromite statutul. Dacă Biserica va abdica, lumea va rămâne fără cel mai prețios mesaj din istorie: mântuirea prin Hristos. Toate sunt legate una de cealaltă, pentru că omul este o ființă complexă și surprinzătoare. Să apucăm, așadar, pe calea cea bună, iar apoi să ne ținem de ea așa cum se cuvine!