Dacă o femeie avusese un rol atât de important în decăderea neamului omenesc, de ce oare nu ar putea tot o femeie să aibă un rol la fel de important în restaurarea omenirii? Dacă existase un Paradis pierdut în care se celebrase prima căsătorie a bărbatului cu femeia, de ce oare nu s-ar putea da un nou Paradis în care să se celebreze căsătoria lui Dumnezeu cu omul?
La împlinirea timpul, un înger al luminii, coborât de pe marele tron de lumină, s-a dus la o fecioară îngenuncheată în rugăciune pentru a o întreba dacă este dispusă să-I dea lui Dumnezeu natură umană: la care, ea răspunde că „nu cunoștea bărbat” și, prin urmare, că nu ar fi putut fi mama „Celui așteptat de popoare”.
Nu poate exista o naștere acolo unde lipsește iubirea. Tânăra avea dreptate în această privință. Pentru a procrea o viață nouă sunt necesare flăcările iubirii. Totuși, în afară de pasiunea umană generatoare de viață, există imparțiala pasiune și impetuoasa liniște a Duhului Sfânt; și tocmai Duhul a fost acela care a acoperit-o cu umbra sa pe femeie și L-a zămislit în ea pe Emanuel, adică „Dumnezeu-cu-noi”. Atunci când Maria a pronunțat Fiat-ul său („Să se facă”), s-a produs un mai mare eveniment decât cel produs ca urmare a lui Fiat lux („Să se facă lumină”) pronunțat în actul creației, pentru că lumina care se arăta acum nu era Soarele, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pronunțând Fiat-ul său, Maria împlinea în plinătatea sa datoria proprie condiției de femeie, adică acela de a aduce oamenilor darurile lui Dumnezeu. Avem, așadar, o receptivitate pasivă, în care femeia spune Fiat-ul Cosmosului, în sensul că îi împărtășește ritmul, și Fiat-ul iubirii omului, în sensul că o primește, și Fiat-ul lui Dumnezeu, în sensul că îi primește Duhul.
(Din Viața lui Cristos, de Fulton J. Sheen, trad. Iosif Agiurgioaei, Sapientia, Iași, 2015, p. 19)