Numai rugăciunea este cea care înduplecă pe Dumnezeu. Hristos a voit ca ea să nu săvârșească nimic rău, ia dat toată puterea de a face bine. Astfel, nimic nu știe altceva decât să cheme înapoi de pe drumul morții sufletele celor decedați, să întărească pe cei slabi, să vindece pe cei bolnavi, să-i izbăvească pe cei apucați de demoni, să deschidă porțile închisorilor, să dezlege lanțurile celor nevinovați. Ea spală păcatele, alungă ispitele, potolește persecuțiile, mângâie pe cei deprimați, laudă pe cei mărinimoși, conduce pe cei ce călătoresc, liniștește valurile, îi înspăimântă pe tâlhari, hrănește pe cei săraci, îndrumă pe cei bogați, ridică pe cei căzuți, sprijină pe cei ce se poticnesc, îi susține pe cei în picioare. Rugăciunea este fortăreața credinței, arma noastră de atac și de apărare împotriva dușmanului care ne pândește pretutindeni. De aceea să nu fim niciodată neînarmați. Să nu uităm paza de zi și straja de noapte. Să păzim sub armele rugăciunii steagul Împăratului nostru, să așteptăm, rugându-ne, trâmbița îngerului. Se roagă toți îngerii, se roagă toată creatura, se roagă turmele și fiarele și-și pleacă genunchii, când ies din staule și din peșteri privesc cu fața neliniștită spre cer tremurându-le răsuflarea, după obiceiul lor. Și păsările, când se trezesc dimineața, se înalță spre cer și în loc de mâini întind aripile în cruce și spun ceva ce pare a rugăciune. Ce se poate spune mai mult despre foloasele rugăciunii? S-a rugat chiar Domnul, căruia în vecii vecilor îi sunt mărirea și puterea.
(Despre rugăciune, de Tertulian, PSB vol. 3, Apologeții de limbă latină, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papodopol, David Popescu, EIMBOR, București, 1981, p. 245-246)