
Nu, afirmația nu-i aparține lui Constatin cel Mare. „Ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” – cum sună în original, a fost rostită la 30 aprilie 311 de către împăratul Gaius Galeriu. Deși grav bolnav, acesta emite un edict de toleranță a creștinilor, luând-o înaintea „Edictului de la Milano”, din 313. După persecuții succesive, mai ales după cea a lui Dioclețian, cea mai firavă formă de toleranță era mană cerească. Vor depune mărturii concludente despre această ispravă atât Lactanțiu, cât și Eusebiu de Cezareea.
Galeriu, ginerele lui Dioclețian, a domnit între anii 305-311, murind la scurt timp după emiterea edictului (la 5 mai 311). Fiind din Moesia, avem toate motivele să credem că a fost singurul îmnpărat roman de origine dacă. A fost un soldat strălucit despre care nu s-ar fi prezis totuși că va ajunge împărat. Și totuși, istoria se dovedește mereu imprevizibilă. Format în proximitatea (militară și familială) a lui Dioclețian, Galerius alege totuși un alt drum, acela al toleranței și acceptării. „Decizia lui era o cedare în faţa unei creşteri mai mult decât viguroase a numărului creştinilor. Era, deci, o hotărîre logică şi ea avea să fie reconfirmată la puţin timp după aceea prin edictul mai bine cunoscut al lui Constantin. De fapt, se poate afirma acum că a fost în acel moment din anul 311 o viziune genială a împăratului, într-un moment decisiv pentru el însuşi ca fiinţă şi ca împărat. A înţeles atunci traiectoria spirituală a lumii pe care o părăsea.
Lactantius o văzuse ca pe o lovitură divină pentru persecuţiile de până atunci, în spiritul general al lucrării sale despe morţile persecutorilor. Era, de fapt, o primă deschidere către viitor, urmată la doar doi ani după aceea de către Constantin cel Mare.” (Alexandru Madgearu)
(Pentru detalii biografice vezi: Împăratul Galerius, de Alexandru Madgearu)