O, Dumnezeule, îndură-Te de mine rătăcitul și sădește frica Ta în inima mea, ca să fug de lume potrivit poruncilor Tale, să am ură față de ea și să mă adun în mine cu înțelepciune. Și nu mă lăsa, Hristoase, să rătăcesc în mijlocul ei, pentru că numai pe Tine Te iubesc, deși nu Te-am iubit încă, și numai de la Tine aștept să pot păzi poruncile fiind cu totul în patimi și necunoscându-Te. Căci cine din cei care Te-au cunoscut mai are nevoie de slava lumii? Sau cine din cei ce Te iubesc va căuta ceva mai mult sârguindu-se fie să cheme la sine pe toți, fie să lingușească pe unii, fie să fie prietenul oamenilor? Niciunul din adevărații Tăi robi n-a făcut asta, de aceea mă necăjesc și mă întristez, Dumnezeul meu, pentru că mă văd robit în acestea și nu pot nici să ascult, nici să mă smeresc, nici nu vreau să caut slava Ta și numai pe ea, prin care se arată că sunt robul Tău credincios și prin care pot fi mai presus de toți mai cu seamă în simplitate, sărăcie, și osteneli, mai presus nu numai de bărbații care au putere, ci și de împărați. Pleacă-Te, așadar, spre milă față de smeritul meu suflet, Dumnezeule, Făcătorul a toate, Care mi-ai dat existența fericită și dă-mi cunoaștere adevărată, ca să mă țin cu înțelepciune de bunătățile Tale cele veșnice și numai de ele! Și voi iubi și căuta din suflet slava Ta, nemaigândindu-mă nicidecum la cea omenească, pământească, pentru a mă putea uni acum cu Tine, iar după moarte să mă învrednicesc, Hristoase, să împărățesc împreună cu Tine.
(Simeon Noul Teolog)