Continuare de AICI:
Știi ce mare-i nevoia pe aceste vremuri de privirea și Cuvântul Tău. Preabine știi că o privire de-a Ta ne poate răvăși, ne poate schimba sufletul; că glasu-Ți ne poate ridica din murdăria nesfârșitei noastre păcătoșenii; mai bine ca noi știi, mult mai adânc decât noi, că venirea Ta nu dă pas și răgaz, în aceste timpuri ce nu Te mai cunosc.
Venit-ai cea dintâia oară ca să mântui; născutu-Te-ai ca să mântui, grăit-ai ca să mântui; lăsătu-Te-ai răstignit ca să mântui: îndeletnicirea-Ți, fapta-Ți, menirea-Ți, viața-Ți e să mântui. Iar noi, astăzi, în aceste zile cenușii și afurisite, în acești ani ce pari a fi strâns în chenarul lor sporul tuturor grozăviilor și patimilor, avem nevoie fără tăgadă de-a ne vedea mântuiți!
De-ai fi un Dumnezeu pizmuitor și înfricoșător, un Dumnezeu pus pe răzbunare, un Dumnezeu drept, dar numai drept, nu ne-ai asculta rugăciunea. Căci tot răul pe care Ți-l puteau face oamenii chiar și după moarte, mai mare după moarte decât în viață, oamenii Ți l-au făcut; toți, până și cel ce-Ți vorbește alături de ceilalți, Ți l-am făcut. Milioane de iuzi sărutatu-Te-au după ce Te-au vândut, nu doar pe 30 de dinari, nu o singură dată; legiuni de farisei, roiuri de caiafe, osânditu-Te-au răufăcător, vrednic de răstignirea; și de milioane de ori, cu gândul și voința lor, răstignitu-Te-au; veșnica haită de păcătoși asmuțiți acoperitu-Ți-au fața cu scuipat și palme; iar grăjdarii, țârcovnicii, portarii, simbriașii, nedrepților deținători ai banilor și ai puterii, biciutu-Ți-au spatele, sângeratu-Ți-au fruntea, mii de pilați îmbrăcați în roșu și negru, abia ieșiți din scăldătoare, mirosind a unsori, proaspăt deretecați, datu-Te-au de mii de ori pe mâna călăilor, după ce Te-au recunoscut nevinovat; puzderie de guri mirosind a vin cerut-au în nenumărate rânduri dezlegarea hoților răzvrătitori, a ucigașilor spovediți, a ucigașilor știuți de toată lumea, pentru ca Tu să fi târât pe tăpșanul Țestei, spre a a fi ținut pe cruce cu piroane de fier înroșite de foalele fricii, ciocănite pe nicovala urii.
(Giovanni Papini
ca epilog la cartea Viața lui Isus)