Ce este mai rar ca aurul în România de azi? Care este valoarea care ne lipseşte, ca o vitamină esenţială, pe care nu ştim să ne-o producem singuri şi pe care n-are cine să ne-o dăruiască? Boala morală de care suferim cu toţii, pe care ne-o recunoaştem, uneori exagerând-o chiar, cu masochismul celui care se scarpină până la sânge, este, cred eu, una carenţială. Toată lumea vorbeşte de excesele noastre, de marea de ură, invidie, rea-voinţă şi rea-credinţă în care ne zbatem, dar această stare de rău, cred eu, se poate înţelege mai bine (în plus cu o firavă nădejde de redresare) printr-o lipsă. De educaţie? De civilizaţie? De bun-simţ? De empatie? În mod sigur multora ne lipsesc şi acestea. Dar ele sunt prea general-umane ca să aibă valoare de diagnostic. Sentimentul meu e că lumii româneşti, aşa cum a ajuns ea astăzi, îi lipseşte fundamental puterea de a admira.
De urât, urâm cu înverşunare. Toţi cei care nu gândesc ca noi devin viermii, limbricii, şobolanii unei lumi cloacale. Toţi concurenţii noştri sunt şmecheri, escroci, farseuri şi ne-au luat-o înainte prin fraudă. Lumea noastră seamănă cu bolgiile danteşti sau cu faimoasa imagine a lui Isus, înconjurat, năpădit, strivit de cele mai hidoase şi mai groteşti feţe de subumani, din pictura lui Bosch. Fierbem în suc propriu, într-o lume sumbră şi excremenţială, lume de pamflet şi caricatură. Ne-am înţepenit în infern, a început să ne placă, pentru că aici, dacă suferim chinurile iadului, avem în schimb satisfacţia de a-i sfâşia etern pe tovarăşii noştri de osândă.
E drept, răul este mai expresiv decât binele. Pari întotdeauna mai inteligent când conteşti decât când admiri. Spaţiul public românesc are ceva fascinant în apocalipticul său. Negativismul, contestarea sistematică a tuturor valorilor din jurul nostru pot părea mai fertile şi mai necesare decât admiraţia. Pentru nenumăraţi comentatori din spaţiul public, de la analişti politici la critici literari, admiraţia e întotdeauna suspectă: susţinerea unei personalităţi politice, artistice sau de orice alt fel nu poate fi genuină. Pentru ei, admiraţia manifestată public devine imediat adulaţie, osanale, linguşire, orbire, fascinaţie faţă de putere sau de canon. E adevărat, olimpianismul academic şi veneraţia „adevăratelor valori“, sigure şi clasice, a autorilor transformaţi, încă din viaţă, în propria lor statuie e o altă boală a spiritului critic. Dar din repulsie faţă de acest exces nenumărate voci nu mai practică azi decât negarea, cu o violenţă verbală care deconcertează…
(Excerpt From: Mircea Cărtărescu, în Peisaj după isterie, iBooks.