Sub acest titlu s-a așternut unul dintre cele mai frumoase texte românești. Scris în septembrie 1949 de Virgil Ierunca (1920-2006), eseul descrie stupoarea încercată de români înaintea tăvălugului comunist. Iată-l:
România trece astăzi prin momente unice în istoria ei, de altfel atât de zguduită de sânge. Tiranii care descalecă acum între hotare inaugurează de-abia adevărata robie. Pentru că ei nu se mulțumesc să prade țarina, ci merg mai departe, în cutele adânci și tainice ale neamului nostru, pentru ca să-i degradeze conștiința, să-i ucidă sufletul. Și toate acestea, cu mijloacele cele mai perfecte ale tehnico-robiei moderne, din care nu lipsește nici decorul unei ideologii. Barbarii ideologi care ne calcă țara sunt și cei mai îndârjiți din șirul tuturor celor care s-au vânturat pe la noi, împotriva noastră. Pentru că trecerea lor e fără orizont și fără întoarceri, pentru că năvala lui își spunea ea însăși „istorică”.
Împotriva acestei barbarii ultime, țara a luptat până acum cu armele ei de îndepărtate începuturi, cu acele arme ascunse, dar tari, care i-au păstrat identitatea peste timp: indiferență, refuz, detașare, umor. Toate aceste arme purtau în ele – și peste sonoritatea lor de suprafață – aderența grea a pământului, a tradiției, a unei viziuni românești de care s-au lovit, în trecut, toate încercările de desființare a neamului. Armele acestea pașnice constituie prima formă a apărării împotriva cotropitorului, momentul dintâi în care românul opune provocării – înțelepciunea; violenței – violența înțelepciunii. Dacă dușmanul persistă și dacă neprevederile lui devin păcat, românul se schimbă la față și se apără altfel: el se apără năprasnic și năprăsnicia lui devine răscoală de-a curmezișul istoriei. Dar toate răzvrătirile lui trec printr-o chemare de rânduială și pace. Există un prolog al non-violenței până și în cele mai violente dintre răzmerițele neamului românesc. Horia, Cloșca și Crișan au trimis împăratului epistole și numai când dreptatea împăratului n-a ținut seamă de răvășia cuvântului, cuvântul s-a întrupat în oști, în furie și în moarte. Și cât de muzical avertizau apusenii de propria lor răzvrătire, fluierul lui Avram Iancu! Acest prolog de înțelepciune, de ocol al sângelui vărsat, de fot îngropat – înaintea marilor incendii – face parte din însuși stilul de viață și durată al neamului nostru.
Ori de câte ori am fost rânduiți să ne apărăm pământul, am început prin a convinge sau răbda înainte de a lovi, și nu de puține ori am făcut din înțelepciune „resemnare”. Dar resemnarea n-a însemnat niciodată supușenie. Dacă istoria noastră e brăzdată până la confuzie de drumuri de bejenie, drumurile nu sunt încă nesfârșite: ele se opresc undeva, în puterea întoarcerii lor.
În momentul de față România trece din faza boicotului tacit – un adevărat și nefericit prilej de a „boicota istoria”, cum s-ar exprima unul din marii noștri filozofi – la faza de refuz activ, exemplar, în care oamenii își regăsesc armele, pentru că vremea e acum sub semnul armelor. Din nou, și nu știu pentru a câta oară, armele se confundă cu uneltele într-o țară în care pământul și sufletul sunt puse la grele încercări către ocupant. După istovirea tuturor formelor de neparticipare la străduința străinului de a nimici conținutul spiritualității românești, după atâtea umilințe pe care românul le-a considerat ca apele tulburi, după tot atâtea descântece de rușine și așteptare, a venit vremea altei bejenii și altei socoteli. Țara fierbe. Oamenii și-au pierdut răbdarea, ca și tiranii măsura. Din toate colțurile de țară, din toate clasele sociale, dincolo de vraja și vrajba politicii, românii își organizează acum și nădejdea și deznădejdea. Pentru că limitele dintre speranță și disperare sunt mai întunecate ca altădată, fiindcă nu mai ne e dată nouă înșine nici libertatea și nici puterea de a ne face singuri dreptate. Ceea ce e limpede e însă frământarea, voința ruperii lanțurilor.
Ca într-o altă bejenie – mai teribilă și mai plină de riscuri – oamenii iau drumul munților. Drumurile sunt astăzi mai grele, pentru că potecile începuseră să se astupe de timp.
Scormonind dârele și ceața unui itinerar pe care îl socotiseră pierdut, pe urmele strămoșilor șterse de ploi și bătute de vânturi, cei care îmbrățișează azi munții reiau ritualul străbun al înfrățirii cu tainele libertății. Și cât de primejdioasă e astăzi această înălțare în munți! Venetici travestiți în judecători înscenează procese și semnează sentințe la moarte cu aceeași ușurință cu care scriu, festiv, pe ziduri, numele călăului suprem: Stalin.
Numai că procesele tiranilor, ca și presa lor înspăimântată din zi în zi mai mult de catastrofa care se prepară, vestesc un adevăr nou: Țara e în munți!
Și toți cei care au rămas pe la vetrele lor se uită spre munți ca înspre marele semn de izbăvire și libertate.