O bătaie se aude în ușa dinspre pridvor. Apoi un glas, un glas bărbătesc. Cineva e afară, dar vorbește ca cei dinăuntru. „Străinul” împărtășește aceleași emoții, același limbaj. Odaia e plină de frați și surori adânciți în rugăciune. Doar Roda, una dintre slujnice, aude mișcare afară. Aleargă spre ușă dar nu scoate zăvorul. Ascultă, adulmecă și cântărește. După câteva minute este mai sigură ca niciodată: dincolo de ușa ferecată e Petru! E ucenicul pe care nu-l poți confunda. Grăiește ca din popor, iar din două vorbe ajunge drept la subiect. Ce să facă Roda? Să deschidă oare?!
Descumpănită, cu ochii scânteind de bucurie, aleargă la ucenici cu vestea. Le spune tuturor că Petru e chiar la ușă. Înfrigurarea cu care face acest gest trece dincolo de orice închipuire. Fără să conștientizeze, ea poartă mesajul unui Dumnezeu care ascultă rugăciunea. Vestea ce-o aduce confirmă că avem un Dumnezeu care aude și care acționează oricând este nevoie. Treziți ca dintr-un vis, ucenicii cu ochii umezi răspund într-un glas: „Ești nebună!”. Probabil e îngerul lui Petru sau o halucinație de moment, dar nu apostolul în persoană. Dar știrea trebuie verificată, așa că deschi ușa iar în cadrul ei, iată-l pe cutezătorul ucenic – teafăr și nevătămat.
Această relatare biblică (Faptele Apostolilor 12.13-17) repune pe tapet vasta problematică a credinței. Purității ascunse a gestului i se opune perplexitatea din fața miracolului. Ar fi prea mult să-i acuzăm pe ucenici de necredință (deși unii o fac!), dar de o perplexitate paralizantă i-am putea suspecta. Întregul episod se construiește pe antiteza: entuziasm/inadaptare. Roda crede că Petru e la ușă după indicii limitate, ucenicii au nevoie de o confirmare definitivă. Rodei îi este suficient să-l audă pe Petru, ceilalți trebuie să-l vadă. Vremurile erau așa de tulburi, iar statutul social al Rodei nu-i conferea prea multă credibilitate. Minunea era imensă, dar purtătoarea veștii era atât de inadecvată. Și totuși, nimic nu poate modifica lucrurile și – mai ales – nimic nu poate umbri puterea lui Dumnezeu.
Ce am putea învăța de aici? În primul rând, că miracolul are nevoie de un timp pentru a fi asimilat. Clătinând realitatea obișnuită, el „își face loc” anevoios în mintea noastră, a oamenilor. În al doilea rând, că ispita de a judeca într-un mod preconceput experiențele celorlalți este teribilă. Pripa cu care ucenicii au judecat-o pe Roda este un reflex pe care toți îl încercăm. În al treilea rând, că Dumnezeu este îngăduitor cu noi chiar și în situația minunilor. El ne înțelege inadaptarea și limitarea noastră funciară. Ne vine în ajutor printr-o atitudine paternă și ne suportă reacțiile. Toate acestea le face de dragul nostru și pentru ca, prin noi, să-Și poată lărgi Împărăția Sa pe pământ. Ce frumos, nu?!