Ziua de 21 decembrie 1989 a fost Ziua Bucureștiului, am putea spune. Piața Palatului era tixită de oameni care la început mărșăluiau tăcuți, dar după ce Nicolae Ceaușescu a început cuvântarea, huiduielile s-au întețit. Nomenclatura înțelege, în sfârșit, că istoria apucă pe un alt drum. Președintele de atunci se retrage aparent dezorientat. Și acum cred că Ceaușescu a fost oarecum luat pe sus de evenimente. Cred că i s-au transmis informații eronate din teritoriu, că a fost liniștit în mod gratuit de aserviții regimului. Acum însă venise momentul adevărului. A fost ziua ultimei confruntări (reale) cu poporul. Dacă până la această dată aparițiile publice ale lui Ceaușescu erau minuțios (și reușit) regizate, acum lucrurile scăpau de sub control.
Cursul evenimentelor intra deja într-o anumită logică. Părea că tot Bucureștiul este în stradă. Oameni de toate vârstele scandau lozinci anticomuniste (inițial), apoi anticeaușiste. Se făcuse deja mutația de la incriminarea sistemului, la incriminarea tiranului (exponentul, de fapt, al întregului calvar). Nu e greu de presupus tensiunea, degringolada și spaima ce domina anturajul lui Ceaușescu. Începuseră fiecare să se gândeasă (mai degrabă) la pielea lui. Cum se întâmplă adesea în istorie, vine un moment în care loialitatea tălâmbă este înlocuită cu instinctul de conservare. Pentru ideologii comuniști, această vreme deja sosise.
Dictatorul se vede nevoit să fugă. Licăresc zorii unei noi ere. Filmulețul ce vi-l propun prezintă oarecum succesiunea. Dar lucrurile sunt încă la începuturile lor. Soarele democrației de bun simț nici acum nu este prea zâmbitor… dar atunci. Oricum, românii începeau să-și dorească altceva, chiar dacă aproape nimeni nu putea defini termenul. Riposta securistă n-a întârziat să apară. A fost o zi teribilă pentru mulți bucureșteni bravi. S-a lăsat din nou cu răniți și, nu puțini, morți. Prețul trebuia plătit și se pare că nu era mic deloc. Un singur lucru era cert: Revoluția va învinge!
Retragerea finală (din balcon)
R