Cultul omului îmi lipsește cu desăvârșire. După cum îmi lipsește și disprețul pentru om. Dimpotrivă, cred că tocmai credința în Dumnezeu, credința în acest set de adevăruri esențiale care decurg din Dumnezeu, este cea care dă valoare omului. Dacă luați în considerație istoria, ea e plină de mediocritate, de orori, de haos; în același timp, există însă o tradiție eternă care ne învață că oamenii beau întotdeauna de la aceeași sursă și repetă aceleași adevăruri cu accente și în lumini diferite.
M-am gândit adesea că, dacă aș avea timpul și erudiția necesară, aș stabili un fel de rezumat sinoptic a tot ceea ce au spus esențial eroii, înțelepții, poeții și sfinții din toate timpurile și din toate țările. Atunci s-ar putea constata că ei spun cu toții exact același lucru în formulări extrem de diverse. Și anume că lumea vizibilă se trage din cea invizibilă și că ea păstrează o valoare, are stabilitate și continuitate în măsura în care o simțim impregnată de lumea invizibilă.Din acest punct de vedere, cred în om și în adevărurile relative, dar cu condiția de a nu le erija pe acestea în adevăruri absolute, ceea ce se numește idolatrie și sfârșește prin distrugerea obiectului idolatrizat. Cred că relativul poate fi iubit ca atare atunci când este luminat de absolut. Altfel, i se cere absolutul și, în cele din urmă, explodează. Îndrăgostiții care cer dragostei plenitudinea totală, nedezmințită, beatitudinea nesfârșită, sunt în general cei a căror dragoste rezistă cel mai puțin sub loviturile destinului.
(Din Setea de absolut, de Gustave Thibon)