Creștinii și evreii erau tratați ca popoare autonome [de către Imperiul Otoman], fiindu-le permisă păstrarea legilor și obiceiurilor proprii, dar rămâneau supuși restricțiilor. Conducătorii lor, confirmați de sultan, făceau parte din structura ierarhică oficială a Imperiului și însemnau o cale utilă de introducere a hotărârilor guvernamentale. Evreii expulzați din Spania găsiseră adăpost în orașele Imperiului Otoman. Patriarhia de la Constantinopol a fost consolidată de către cuceritorii săi pentru a-i abate pe supușii creștini de la tentația de a se uni cu o papalitate implicată în lupta împotriva otomanilor…
Unitatea a dat posibilitatea Bisericii răsăritene să fie un factor de stabilitate din mai multe puncte de vedere în cadrul Imperiului Otoman. Din moment ce prelații săi erau greci, cultura elenă a dăinuit în timp. La nivel inferior, individualitatea etnică s-a păstrat prin asociațiile realizate pe baza legăturilor de rudenie. Creștinii din Balcani au fost protejați de confuzia căreia i-a căzut pradă Europa pe parcursul războaielor religioase. Ei au opus rezistență atacului uniat în teritoriile de margine, în timp ce puterile catolice aflate în expansiune în dauna populațiilor ortodoxe s-au folosit de condițiile stabilite în 1453, conform cărora supremația papei era acceptată în schimbul păstrării practicilor răsăritene. Unitatea ortodoxă reprezenta și o modalitate de protejare împotriva islamizării, chiar dacă asimilarea nu era urmărită activ. Guvernarea otomană a contribuit în fapt la supraviețuirea unor grupuri etnice diverse datorită caracterului nonetnic al elitei sale. Dregătorii erau musulmani, dar aceasta reprezenta doar un criteriu pentru ocuparea funcției, ceea ce explică numărul mare de convertiri printre doritorii de privilegii și poziții. Era necesară obediența politică față de Imperiul Otoman, dar loialitatea religioasă și identitatea erau obligatorii doar în cazul câtorva grupuri.
(Din Istoria Balcanilor (1804-1945), de Stevan K. Pavlowitch, Polirom, Iași, 2002, pp. 15-16)