A emite o pretenție înseamnă să acționezi în calitate de martor al unei stări de fapt oarecare. Teza mea este că modul în care cineva depune mărturie reprezintă o parte importantă a evaluării conținutului celor afirmate. Nu se poate însă argumenta că fanaticii au același gen de pasiune care se poate vedea și la Isus? Dacă virtuțile intelectuale derivă din dragostea de adevăr, nu suntem obligați s afirmăm că fanaticul este o persoană posesoare de virtuți gnoseologice?
Primul lucru care trebuie stabilit aici este dacă fanaticul dorește cu adevărat adevărul, și nu adevărul propriilor sale idei. A te pasiona doar de propriile idei înseamnă a fi lipsit de virtuțile gnoseologice ale umilinței și deschiderii de minte. Genul ăsta de dragoste de adevăr ține mai degrabă de eros, decât de agape. Să presupunem însă, de dragul discuției, că fanaticul gnoseologic dorește cu adevărat adevărul. Primul lucru care trebuie spus este că simpla dorință de adevăr nu este suficientă pentru a califica pe cineva pentru poziția de virtuos gnoseologic. Sinceritatea singură nu este suficientă, pentru că sinceritatea singură nu conduce neapărat la adevăr. Putem fi cu sinceritate greșiți. În al doilea rând, fanaticul gnoseologic, adesea, nu este martir. Să luăm de exemplu pe membrii sectei Heven’s Gate. Nimeni nu i-a persecutat; ei n-au fost niște martiri. Suferința lor a fost autoindusă. Alegând să moară, n-au făcut decât dovada propriei lor confuzii.
În al treilea rând și cel mai important rând, pasiunea pentru adevăr a fanaticului nu este temperată de alte virtuți intelectuale. Lucrul acesta este cel mai important. Deși pasiunea pentru adevăr poate fi o virtute, atunci când nu este ținută sub control de alte virtuți gnoseologice, ea încetează să conducă la adevăr. Fanaticul este, gnoseologic vorbind, un erou tragic a cărui cădere se datorează excesului unei singure virtuți intelectuale.
În consecință, fanaticul este cel mai bine definit drept pasiune nereglementată pentru adevăr. Fanatic gnoseologic, cu alte cuvinte, este unul care nu reușește să integreze și să unifice virtuțile intelectuale prezente în propria persoană.
(Teologia primă, de Kevin J. Vanhoozer, Logos, Cluj-Napoca, 2017, pp. 410)