S-ar putea argumenta că indivizi cărora le-a plăcut să-și bage nasul peste tot, cum ar fi, mai ales, Boețiu, au adus secretul la lumină. Dar în climatul intelectual pe care am reușit în sfârșit să-l impunem în întreaga Europă apuseană, lucrul nu ne încurcă prea tare. Doar studioșii mai citesc cărți vechi, dar și pe ei i-am pus la respect, încât acum, dintre toți oamenii, de la un studios te aștepți cel mai puțin să câștige înțelepciune din lecturile sale. Am reușit asta inculcându-le punctul de vedere istoric. Pe scurt, prin punctul de vedere istoric înțelegem că, atunci când un învățat întâlnește vreo afirmație într-un autor vechi, singura întrebare pe care nu și-o pune este dacă afirmația este sau nu adevărată. Ce întreabă el este cine l-a influențat pe autorul respectiv, în ce măsură este afirmația cu pricina coerentă cu ce spune autorul în alte cărți, ce fază anume din dezvoltarea autorului, sau din istoria generală a gândirii, ilustrează ea, cât de des a fost greșit interpretată, care a fost percepția critică în ultimii zece ani și care este dezbaterea actuală asupra chestiunii. Încercarea de a-l privi pe autorul cel vechi ca pe o posibilă sursă de cunoaștere i-ar părea de o naivitate vecină cu prostia.
Argument livrat, cu afecțiune, de unchiul Sfredelin către nepotul său Amărel. Se înțelege, este vorba de Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, de C.S. Lewis (Humanitas, București, 2003). Pentru cei care-au citit măcar o dată această corespondență imaginară, lucrurile sunt destul de clare. Autorul încearcă să arate pericolul istoricismului exagerat ce se aplică textelor vechi. Cu o aluzie evidentă la textul Scripturii, ni se descrie cum diavolul a reușit să strecoare îndoiala istoricistă. Pentru a ne atrage atenția de la mesajul propriu-zis, el a reușit să ne seducă în alte direcții. Suntem mereu tentați să desființăm textele (mai ales pe cele greu de interpretat), în loc să ne raportăm la ele cu încredere. Desigur, cu cât un text (fie el și biblic) este mai îndepărtat de noi, cu atât exercițiul hermeneutic este mai sinuos. Dar tocmai aici ar trebui să fie provocarea. Să obținem suficiente detalii de context, fără a ne pierde adeziunea pentru textul în sine. Să dobândim astfel un echilibru hermeneutic demn de respect și care să ne ofere credibilitate.