
Ceea ce obișnuiește să facă puterea primăverii cu firea pământului face și harul cu sufletul prin curăție. Puterea primăverii face să odrăslească până și fragedele rădăcini care cresc prin văi, încălzind pământul ca focul un cazan, ca să scoată din el comorile de verdeață pe care Dumnezeu le-a sădit în firea pământului ca să se bucure făptura spre slava Lui. În același fel și harul pricinuiește înflorirea vădită a întregii frumuseți pe care Dumnezeu a ascuns-o în firea sufletului, i-o arată și-l face să se bucure de frumusețea ei.
Așa că, atunci când sufletul vede marile și negrăitele comori pe care Dumnezeu le-a așezat în el, și care îi erau ascunse lui de veșmântul murdar al patimilor și neștiinței, dar pe care Dumnezeu i le arată acum, pentru că haina patimilor a fost smulsă, atunci de bucurie el e purtat de iubirea Lui departe de cele pământești. Nu-și mai aduce aminte de trupul care-i ascundea vederii frumusețile Lui. După aceea vede în el însuși frumuseți cerești ca într-o oglindă desăvârșită care, prin curăția ei absolută, reflectă frumusețea fețelor oamenilor. Căci așa cum se spune, „sfințenia e pentru cei sfinți”. Orice fel de virtute și orice osteneală prin care se săvârșește dreptatea poate fi înfăptuită, săvârșită și împlinită în afara liniștirii; dar nepătimirea și curăția n-au loc în afara liniștirii.
(Din Cuvinte către singuratici, partea a II-a, de Isaac Sirul, trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2003, pp. 442-443)