
În textele creștine timpurii vedem transformarea zilelor de miercuri și vineri în zile de post. Acest fapt ridică două întrebări: una privind motivul pentru diferențierea acestor zile; cealaltă privind ritmul și semnificația postirii în Tradiția timpurie. Până foarte recent a existat opinia larg răspândită că aceste zile au fost stabilite în opoziție cu zilele de post iudaic – luni și joi -, adică au fost motivate prin anti-iudaism. După descoperirea documentelor de la Qumran, poate fi considerat ca dovedit faptul că originile acestei tradiții stau în vechiul calendar sacru pe care esenienii l-au respectat și care, cel mai probabil, a fost acceptat de comunitățile iudeo-creștine în Palestina. Zilele de miercuri și vineri au o semnificație specială în acest calendar. Creștinii și-au împropriat aceste zile și mai târziu le-au adăugat un nou înțeles – ca și comemorări ale zilelor trădării lui Hristos și a morții Sale. Aceste zile au fost descrise ca zile de postire ori zile de veghe, și acest fapt ridică problema semnificației postirii și a relației ei cu Euharistia. Mărturiile care ni s-au transmis sunt, aparent, contradictorii. Astfel, conform Sfântului Vasile cel Mare, Euharistia a fost oficiată miercurea și vinerea, pe când după cuvintele lui Socrate (istoricul), „alexandrinii citesc Scripturile și învățătorii lor le explică în fiecare miercuri și în ziua de pregătire, așa cum este numită aceasta; iar aceste zile totul este săvârșit ca de obicei, mai puțin Tainele”. Mult mai devreme, în opera lui Tertulian se poate găsi un ecou al controverselor africane referitoare la întrebarea dacă Împărtășania trebuie să fie primită în zilele de veghe. În studierea acestei probleme trebuie reamintit că tradiția timpurie pre-constantiniană și pre-monastică înțelegea postirea în primul rând ca o singură zi de post, implicând abstinența completă de la mâncare, și nu o abstinență de la anumite alimente, așa cum aceasta va fi înțeleasă mai târziu. Această abstinență completă continua până la ceasul al nouălea (15.00). Un asemenea concept despre postire (repetăm, împrumutat de la iudaism) ar putea fi definit ca liturgic. Acesta era legat de conceptul de Biserică, ca fiind nu din această lume, dar totuși existând în această lume. Postirea a fost starea de veghe a Bisericii înseși, a poporului lui Dumnezeu pregătindu-se necontenit, așteptând Parusia Domnului. Accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesitățile naturale – acestui caracter eshatologic al Bisericii înseși și a credinței ei, despre care am discutat mai înainte. „Postirea a fost privită – remarcă Skabalanovici – ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă.” De aici, corelația între postire și împărtășire similară celei dintre așteptare și împlinire și celei dintre primirea mâncării și a băuturii Împărăției…Toate rubricile timpurii cu privire la postul pre-pascal aduc aminte despre legătura dintre postire și Taine. Postul Mare s-a dezvoltat din practica postirii catehumenilor ca pregătire pentru Botez și intrare în Biserică. „Lăsați-i să postească înainte de Botez – învață Didahia -, și lăsați-i și pe cei botezați și pe alții de asemenea, dacă pot, să postească cu catehumenii.” Conform Sf. Iustin, noii convertiți „sunt învățați să-L implore pe Dumnezeu cu rugăciuni și să postească pentru iertarea păcatelor, iar noi, de asemenea, ne rugăm și postim cu ei.” Botezul este o Taină a Împărăției, întreaga Biserică participă la ea și este îmbogățită prin ea, așa că pregătirea pentru aceasta este o veghe, adică o stare de așteptare și purificare. Botezul a fost săvârșit la Paști și postul s-a sfârșit după sărbătoarea baptismală și pascală.
(Alexander Schememann, Introducere în teologia liturgică, pp. 221-224)