
Marea s-a agitat prin fuga lui [Iona], iar pământul cel uscat s-a înspăimântat la propovăduirea sa; mare s-a liniștit la rugăciunea lui, iar pământul s-a minunat de marea milostivire a lui Dumnezeu. Iona se rugase înăuntrul marelui chit; la fel cum se rugaseră și ninivitenii în mijlocul cetății. Rugăciunea a salvat pe Iona din chit, iar implorarea salvează [cetatea] Ninive de la catastrofă.
Iona a fugit și s-a ascuns de la fața lui Dumnezeu; la fel și ninivitenii [au fugit] de la bucurie. Pentru aceasta și judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu a închis pe amândoi ca într-o închisoare, după cum în închisoare sunt închiși unii datornici. Judecății celei drepte a lui Dumnezeu i s-a dat pocăința ambilor, ca să se salveze de la condamnarea cea cerească și de pedeapsa pentru greșelile lor. Domnul a poruncit chitului, care era în mare, să-l adăpostească viu pe Iona, scoțându-l apoi la pământ uscat.
De la sine însuși a învățat Iona că este drept ca cei ce se pocăiesc să trăiască. Harul a dat un exemplu despre sine; Iona, așadar, de vreme ce s-a pocăit, a ieșit din mare viu, ca să scoată astfel din adâncuri cetatea care se scufunda. Cetatea s-a cutremurat, după cum marea, la glasul lui Iona care s-a ridicat din adâncuri. Dreptul Iona și-a deschis gura sa, iar Ninive, ascultându-l, imediat s-a tulburat. (…)
Harul l-a trimis pe Iona în cetate, nu pentru ca să o distrugă, ci pentru ca să o facă să-și schimbe viața.
Iona nu a spus acestora să se pocăiască, dorind să arate că cel bolnav aleargă la cel care-l tămăduiește. Dimpotrivă! El a închis cu totul acestora ușa nădejdii, ca să arate cât de mult au lovit-o fiindcă s-au temut de hotărârea sa.
Ninive a auzit glasul hotărârii sale și prin post și rugăciuni și-a schimbat viața ei, ca să arate cât de mult izbutește refugiul la Dumnezeu, căci acest refugiu a schimbat hotărârea lui Dumnezeu. (…)
Fiecare dintre ei îndemna pe aproapele său la rugăciune, implorare și mărturisire, încât cetatea s-a făcut ca un singur trup, fiindcă fiecare dintre ei se ruga ca niciunul dintre ei să nu păcătuiască. Nimeni de acolo nu se ruga ca să se mântuiască singur, ci fiecare se ruga ca o parte a trupului pentru mântuirea tuturor; fiindcă cetatea, ca un om, era chemată să fie predată spre nimicire și catastrofă. Cei drepți se rugau pentru cei păcătoși, ca să se mântuiască împreună cu ei. De asemenea, cei păcătoși strigau spre Dumnezeu, ca să asculte glasul celor drepți. (…)
Ninivitenii s-au adunat ca să poată potoli pe Domnul și să scape de moarte. Au înțeles, deci, că postul este capabil să desființeze decizia morții și să acorde acestora viață. Iona postea, temându-se de acest lucru, că poate se vor salva prin post și el se va arăta mincinos. Dar pocăința a desființat sentința lui Iona. Pentru aceasta și ninivitenii, ca cei înțelepți, au cunoscut că Dumnezeu are milă, că este Milostiv și spre cei care se pocăiesc cu tot sufletul lor se apleacă cu milostivire. Ei au văzut că profetul este nemilos și că Dumnezeu este Iubitor de oameni; și de vreme ce l-au părăsit pe cel dur [adică pe Iona], s-au refugiat la Cel milostiv. Iona le-a tăiat nădejdea prin amenințarea lui, dar postul pe care l-au înmulțit ei le-a promis viață. Căci aerul care mai înainte era deasupra celor posomorâți, prin pocăința și multa lor smerenie a devenit strălucitor. Cetatea se cutremura, dar ei înșiși au sprijinit-o prin ajutorul lor; cei nou-născuți au fost păstrați în brațele mamelor lor, fiindcă în timpul încercării au fost învățați să postească.
(Cuvânt la profetul Iona și despre pocăința ninivitenilor, din volumul Erminii scripturistice, trad. Alexandru Prelipcean, Doxologia, Iași, 2018)