Câmpul hermeneutic al parabolelor este, în ciuda aparentei lor simplități, inepuizabil. Exegeza de până acum n-a făcut economie de imaginație pentru a acoperi, cât de cât, orizontul lor mereu deschis. O primă încercare a fost tenacitatea medievală a interpretării alegorizante. (…) Modernitatea nu e nici ea scutită de acest zel asociativ, dublat, adesea, de nuanțe apologetice. (…) Mai fertile sunt eforturile exegeților de a construi coerențe semantice revelatoare între parabole distincte, care se completează reciproc. (…) Utile sunt, desigur, și sondajele – nu prea numeroase – în istoria comparată a temelor și termenilor.
Mic fragment dintr-o carte mare: Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Andrei Pleșu. După cum știți, lucrarea a obținut recent premiul Cartea Anului, fiind îndelung și sonor apreciată. Din diferite zone ale culturii ne parvin recenzii și aprecieri. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai vii evenimente editoriale ale momentului.
De-a lungul câtorva pagini, d-l Pleșu încearcă o istorie a interpretării pildelor Mântuitorului. Spicuirile mele au lăsat deoparte exemplificările, dar vă asigur că pentru fiecare afirmație citată autorul are câteva exemple textuale. Recent am intrat și eu în posesia cărții, deci abia acum o savurez. Am remarcat stilul inconfundabil al autorului deja consacrat, precum și o pasiune debordantă pentru temă. Genul de scriitură seamănă foarte bine cu lucrarea Despre îngeri, pentru că – și aici – d-l Pleșu își declină orice competență teologică directă. voi reveni cu o recenzie, aici e doar o… pregustare.