Persecuţia care a izbucnit la noi n-a pornit dintr-un edict imperial, ci ea a început deja cu mai bine de un an înainte. Un poet oarecare, cobind parcă a rele pentru oraşul acesta (n-are importanţă cum se numea el), a pus în mişcare şi a ridicat împotriva noastră gloatele păgânilor, aprinzându-le râvna pentru vechile lor superstiţii. Situaţia aceasta a durat multă vreme. De la un timp însă, revoluţia şi războiul civil i-au lovit pe cei nelegiuiţi cu aceeaşi cruzime cu care se aruncaseră ei împotriva noastră. Atunci am răsuflat pentru un timp, crezând că poate ne-ar fi uitat, dar în scurtă vreme am primit ştirea că nu ni s-a schimbat regimul care ne fusese mai binevoitor, ci că o groază mai mare decât cea de care ne temusem a dat peste noi. Şi într-adevăr edictul de persecuţie s-a publicat: el semăna cu cel pe care îl făgăduise Domnul nostru, în orice caz cel mai îngrozitor, prin aceea că puţin a lipsit să nu amăgească şi pe cei aleşi.
(Dionisie al Alexandriei, citat de Eusebiu de Cezareea – sec. IV)