„Pentru mine viața trebuia să aibă sens”

Îmi amintesc următoarea scenă: era iarnă, în casă este foarte cald, mama stă în fotoliu lângă calorifer, iar eu, încălecat pe o pernă uriașă (sunt foarte mic), roșie, pe care mă bâțâi de parcă aș călări sau aș naviga pe valuri înfuriate, vorbesc continuu și pasionat. La întrebarea mamei ce fac nu răspund „cutare lucru”, ci „îmi povestesc aventurile”. (…) Pentru mine viața trebuia să aibă sens, și anume sensul unei povestiri. Ceea ce nu putea fi povestit nu putea avea înțeles. Înțelesul era dat de cuvinte și de faptul că imaginile se sfârșeau. (…) M-am născut într-o lume care în mod miraculos se lasă povestită. Apoi lucrurile se amestecă într-un vârtej năruit și nu mai țin minte nimic până în jurul vârstei de doisprezece ani.

(H.-R. Patapievici descriindu-și amintirile vârstei preșcolare în Zbor în bătaia săgeții, Humanitas, 2002)