Există o singură moarte, păcatul, căci este pierzania sufletului, iar moartea trupească este înfricoșătoare cu numele, nu și în realitate. Și toți oamenii ne primejduim să suferim o patimă irațională cu totul: pe de o parte, nu ne temem să-L lovim pe Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte ne temem de această moarte naturală. Așadar, nimic din cele omenești nu sunt înfricoșătoare, ci numai păcatul, nici sărăcia, nici boala, nici ocara, nici necinstea, nici batjocura, nici moartea însăși pentru cei ce știu să filosofeze. Adevărata nenorocire este să-L mâniem pe Dumnezeu, Făcătorul, Cel ce ne hrănește și Binefăcătorul.
Pentru ce te temi de moarte? Spune-mi. Fiindcă ea te scoate îndată din hărțuielile vieții și din tulburările ei și te trimite la viața cea netulburată. Pentru ce-l plângi pe cel plecat din vâltoarea celor de aici către limanul cel liniștit, unde și tu te vei duce peste puțină vreme? Păcătos era? Bucură-te, fiindcă i s-au tăiat lui cele ale păcatului și s-a oprit prin moarte faptul de a păcătui, și slăvește-L pe Cel care l-a luat mai înainte de a se afunda în adâncul unor și mai mari rele. Dar poate era drept? Încă și mai mult bucură-te, mulțumind Domnului, Celui ce și-a luat propria comoară spre odihnă veșnică. Numai pentru păcat plângi și varsă lacrimi. Căci păcatul este moartea sufletului nemuritor, care a înnegrit și a mânjit frumusețea cea după chip. Pentru păcat orice lacrimă să curgă, și să nu înceteze să slobozeancă suspin din adâncul inimii. Căci ni s-a poruncit numai să ne întristăm și să plângem puțin pentru cel adormit în Hristos, dintr-o compătimire naturală, atât cât să nu părem neîndurerați celor apropiați, iar nu să ne zbuciumă, și să ne tânguim cu amar, precum cei care n-au nădejdea învierii.Nu-L vezi pe Hristos plângând în liniște pentru Lazăr? Și aceasta ca să ne dea nouă o pildă de învățătură, astfel încât întru toate să plângem cu măsură pentru cei ce mor și să nu ne tânguim mai mult decât se cuvine.
(Din Tezaurul, de Teognost Monahul, Doxologia, Iași, 2015)