Văzând, ca tot românul, zbaterile politice ale ultimelor zile, mi-a venit în minte o referire făcută de Francis Bacon, undeva în zorii secolului al XVII-lea. Se pare că încă de atunci exista o anumită reticență în ceea ce privește accesul oamenilor școliți în politică. Se preferau pragmaticii, deși rezultatele nu erau nici pe de parte cele dorite. Cât despre faptul că învățătura mai degrabă strică decât să sprijine guvernarea politică, acesta este un lucru prea puțin probabil – spunea Bacon. Această teză – populară și atunci – îl intrigă pe eruditul nostru, provocându-i tot felul de temeri. Drept comparație oferă cazul medicilor și al juriștilor vremii, care – unii dintre ei – se bazau exclusiv pe experiență și ignorau cărțile. Urmând logica, învățatul nostru continuă:
Prin același raționament nu putem decât să conchidem că cetățile vor fi prost conduse dacă sunt lăsate pe mâna unor cârmuitori empirici, fără ajutorul unor oameni cu adevărat învățați. Pe de altă parte, este cu singuranță un fals să afirmăm că, vreodată, vreo guvernare a fost din cale-afară de rea atunci când a fost lăsată pe mâna învățaților. Chiar dacă oamenii politici s-au complăcut dintotdeauna să-i ia în derâdere pe învățați, numindu-i „pedanți”, totuși în analele istoriei apar multe exemple care atestă că guvernarea unor prinți aflați la minorat a excelat adesea în fața guvernării unor prinți de vârstă matură. Și aceasta pentru simplul motiv că, în astfel de ocazii, cetatea s-a aflat, de fapt în mâna pedanților.
Ni se furnizează aici și câteva exemple de pedanterie constructivă. Bacon ne amintește de anii în care Nero, fiind minor, a condus imperiul prin mintea și acțiunile lui Seneca. Sau atunci când Gordianus cel Tânăr a avut o guvernare mult aplaudată, dar faptul acesta se datora filozofului Misitheus. În spatele suveranului minor a stat, invariabil, un pedant. Extrapolând, istoria cunoaște și cazurile altor monarhi sau șefi de state care s-au înconjurat de oameni cu carte. Întotdeauna riscurile unei asemenea guvernări au fost infime, în raport cu o conducere habotnică și lipsită de noimă. Deși politica împinge adesea în afara spațiului ei intelectualismul și erudiția, n-o face decât în defavoarea sa. Mai trist, acest derapaj se răsfrânge asupra oamenilor de rând, care devin cu atât mai neajutorați și mai triști.
La noi tot cam așa stau lucrurile. Guvernul ni-l conduce un plagiator, președinția ne este asigurată de un personaj ce gafează empiricist, iar senatul e diriguit de un personaj cu mai puțină carte decât pare. Să coborâm și la alte nivele? N-o vom face (acum). Carențele noastre postrevoluționare se datorează (și) acestui mare neajuns: pedanții lui Bacon rămân pe margine. Nu se avântă în vâltoarea vieții politice sau când o fac sunt timizi și defensivi.