Pe tron în cer și pe asin pe pământ șezând, Hristoase și Dumnezeule, a îngerilor laudă și ale copiilor cântări primeai, ale celor care Îți strigau: „Binecuvântat ești Tu, Care vii ca pe Adam să-l readuci în Rai!”.
(…)
Iată, Împăratul nostru blând și liniștit stă pe mânz și ajunge să sufere de bunăvoie, ca suferințele noastre să le sfârșească.
(…)
Tot Ierusalimul s-a înspăimântat, precum mai înainte Egiptul. Acolo s-au clătinat cele neînsuflețite, aici însă oamenii de venirea Ta, Mântuitorule; nu pentru că ești iubitor de tulburare, de vreme ce ești Izvor al păcii, ci pentru că împrăștii toată înșelăciunea celui potrivnic ca Făcător al tuturor. Și de pretutindeni îl alungi, căci în tot locul împărățești. Idolii lor toți s-au dărâmat atunci, iar acum cei asemenea lor s-au cutremurat pe prunci auzindu-i că strigă: „Binecuvântat ești tu, Cel care vii ca pe Adam să-l readuci în Rai!”.
(…)
„Cine este Acesta?”, spuneau cei care de bunăvoie se făceau că nu Te cunosc, căci, spune, nu au știut cine este Fiul lui David care din stricăciune i-a salvat. Încă desfac legăturile lui Lazăr și nu știu cine l-a înviat; încă simt greutatea pe umeri cei care au ridicat pe al văduvei fiu și parcă nu cunosc pe Cel ce l-a răpit din moarte. Nici bine n-au ieșit din curtea lui Iair și cine a redat viața fiicei lui nu știu? Știu, dar nu vor să spună: „Binecuvântat ești tu, Cel care vii ca pe Adam să-l readuci în Rai!”.
(…)
Mă închin bunătății Tale, căci pentru mine la nașterea Ta, Te-ai sălășluit în iesle și în scutece Te-ai înfășat, și acum iarăși Te urci pe mânz, Tu care ai cerul ca tron. Atunci, la nașterea Ta, îngerii au înconjurat ieslea; acum, aici, ucenicii înconjoară mânzul. Atunci „Slavă” auzeai, iar acum:„Binecuvântat ești Tu, Cel ce vii ca pe Adam să-l readuci în Rai!”.
(Imnele Sfintei Scripturi, de Roman Melodul, trad. Alexandru Prelipcean și Alexandru Iorga, Dosologia, Iași, 2012)