Patru profeți, aceeași neprihănire

Prins în hățișurile unei istorii milenare, poporul evreu ne uimește mereu. Prin intermediul literaturii biblice pe de o parte și a celei extracanonice pe de alta, suntem puși față în față cu mutațiile de tot felul pe care acest popor le-a suferit. Nu trebuie să fi un exeget de sistem sau un hermeneut abil pentru a observa anumite subtilități. Dumnezeu îi alege pe vremea când erau doar o familie, apoi le îngăduie să devină 12 triburi, îi conduce într-o manieră carismatică pe vremea judecătorilor și, în fine, permite instituirea monarhiei. Lucrurile se vor înrăutății tot mai mult pentru a se finaliza într-un mod dramatic. Împărăția scindată de timpuriu va fi dusă în mod succesiv în robia asiriană (722 î.Hr.), respectiv babiloniană (586 î.Hr.). Va exista apoi o întoarcere parțială, când o rămășiță de iudei (aparținători ai tribului lui Iuda) vor reconstrui Templul și Ierusalimul.

De-a lungul acestor secole tumultoase unde ascensiunile și decăderile își reiau ciclul obișnuit, există totuși un secol aparte. Cercetătorii ne atrag atenția că secolul VIII face oarecum notă discordantă prin impetuozitatea mesajului profetic și prin dinamica vieții evreiești. Secol cu schimbări vizibile în domeniu religios, politic și social, el va fi martorul unor evenimente la care mulți vor face referire ulterior. Suntem în perioada celor mai idolatre monarhii (Ahab și Manase); a celor mai crâncene amenințări (Asiria) și a celor mai cumplite convulsii în plan economic. Cu fiecare deceniu totul pare să se strice, orice cauză nu-și mai găsește susținătorii. Va urma, după cum știm, captivitatea atât pentru Regatul de Nord cât și pentru Regatul de Sud.

Și totuși, în aceste vremuri glasul lui Dumnezeu a răsunat cu putere. Potențialii ascultători ai Cuvântului erau puțini, atmosfera nu era încurajatoare, însă Dumnezeu vorbește și nu tace. Prin caracterul Său El opune cuvântul vieții acolo unde păcatul și apostazia înforesc. Patru sunt vocile pe care Dumnezeu le alege: Amos (cca. 760 î.Hr.); Osea (cca. 740 î.Hr.), Isaia (cap. 1-39; 740-700 î.Hr) și Mica (740-690 î.Hr.). Toți aceștia – cu metafore diferite – vor transmite același mesaj: o nouă neprihănire. În ciuda decăderii, Dumnezeu are pregătită o neprihănire salvatoare pentru poporul Său. Aceasta presupune o schimbare pe dinăuntru, o pocăință sinceră, o întoarcere totală spre Dumnezeu. Într-o epocă în care toți priveau spre efecte, profeții îi invitau pe conaționali să privească la cauze. Imoralitatea și adulterul spiritual trebuiau extirpate din rădăcină, făcând loc purității și dedicării față de Dumnezeul mântuirii lor.

În ce măsură oferta generoasă a lui Dumnezeu a fost primită… o știm. Astupându-și urechile, amenințând mesagerii și împietrindu-se mai mult, poporul coboară tot mai jos în prăpastia depărtării de Dumnezeu. Vor fi urmat vremuri grele, pentru că răzvrătirea se plătește scump. Ideea la care aș vrea să rămânem ar fi persuasiunea cu care Dumnezeu vorbește. Indiferent de atitudinea destinatarilor, Cuvântul Domnului se rostește. Oare noi suntem mai buni? Suntem mai receptivi decât cei descriși mai sus? Să ne ajute Dumnezeu să fim!