Adevărul este că perfecționiștii sunt cei care vor să placă oamenilor. Trăiesc pentru a fi acceptați – de ei înșiși și de alții. Își fixează standarde înalte pentru ei înșiși și le impun cu multă subtilitate și altora. Ei muncesc bine în mod individual, sunt ordonați și doresc să fie excelenți, sârguincioși. Chiar și dacă au greutăți mari, nu cer ajutor decât foarte rar. Pentru ei, lucrul acesta ar însemna o recunoaștere a neputinței – „păcatul de neiertat” al perfecționistului convins.
Fie că îți place sau nu acest lucru, lumea occidentală îi răsplătește pe cei ambițioși, pe cei preocupați de detalii și pe cei licențiați. Însă când este vorba de viața între pereții unei case dominate de un părinte perfecționist, cei mai mulți copii se vor simți nepricepuți. Aceștia din urmă trag concluzia că ceea ce fac (sau chiar mai rău, ceea ce sunt) pur și simplu nu se ridică la nivelul cerut. Nu s-a ridicat niciodată. Și nici nu se va ridica.
Părinții perfecționiști fac mai mult decât să se intereseze de activitățile copiilor lor – ei își iau responsabilitatea pentru comportamentul și alegerile copiilor lor. Ei răsplătesc ascultarea și încurajează performanța. Fiecare latură a comportamentului este examinată… și fiecare situație devine un examen final.
Avem aici o descriere reușită a părintelui pefecționist, așa cum se găsește în cartea Cum să crești copii minunați. Lucrarea este semnată de un cuplu extraordinar: Chuck și Jenni Borsellino (Ed. Samuel, Mediaș, 2004, p. 27 și urm), doi oameni care și-au pus viața în slujba educației. Ei încearcă mai degrabă să conștientizeze părinții, să-i ajute să facă mai puține greșeli, decât să-i dădăcească pe copii. Prin exemple și argumente solide, Chuck și Jenni arată că una dintre marile probleme din educația copiilor sunt… părinții. Mai ales aceia perfecționiști! Părinții care vor cu totdinadinsul să-și proiecteze viața prin viața copiilor lor. Aceștia se impun pe toate planurile și prin toate metodele, iar copiii trebuie să se înscrie în „proiect”. Pentru ei viața nu însemnă a trăi, ci mai degrabă a realiza. Orientați în mod bolnăvicios spre scop, încearcă adesea să-și rezolve frustrările deformându-și efectiv copiii.
Și cât de mulți cad în această extremă. Într-o lume a competiției necondiționate, părinți la care nu te-ai aștepta se prostesc de-a dreptul. Uită că fiecare copil e o ființă umană distinctă, cu care Dumnezeu are un plan unic. Desigur că trebuie să-i dădăcim în sensul bun al cuvântului, că trebuie să îi educăm până la detaliu, dar, pe de altă parte, să respectăm ceea ce și Dumnezeu respectă în om: liberul arbitru. Să înțelegem că lucrul cel mai important este ca urmașii noștri să trăiască demn viața de credință și să depună o mărturie puternică în lumea aceasta. În afară de asta, fiecare trebuie să-și urmeze drumul profesional și social așa cum simte și cum este înclinat.