Papa Francisc și carismaticii

Deja sunt câteva luni de când se dezbate subiectul. Cum era de așteptat, avem opinii pro și contra. Unii sunt măguliți de mesajele pe care Papa Francisc le-a transmis câtorva grupuri carismatice. În opinia acestora, actualul suveran pontif este mult mai deschis mișcărilor neopenticostale decât predecesorii lui. Nici timbrul pastoral al lui Paul al II-lea n-a mers atât de departe. În această ecuație, papa Benedict XVI nici nu poate fi luat în discuție. Alții însă consideră că totul e o făcătură. Ei acuză capul Bisericii Catolice de un dualism periculos. În opinia lor, asistăm la o simpatie perfidă și totalmente falsă față de liderii unor mișcări de orientare carismatică. Creșterea numerică a acestor fracțiuni, caracterul lor supradenominațional și lejeritatea dogmatică ce-o promovează, constituie un pericol pentru catolicismul anumitor părți ale lumii. În consecință, gesturile papei nu sunt decât o încercare diplomatică de seducție, fapt pentru care unii au și început să-l anatemizeze (mai ales pe internet).
Iutubul ce vi-l ofer ne arată un papă relaxat și care vorbește din atmosfera camă a unei prietenii (cu episcopul anglican Tony Palmer). Cu acea ocazie transmitea un salut unei mari reuniuni carismatice. Discursul abundă de subiecte precum: dragostea creștină, uniunea sacramentală și prietenia între diversele confesiuni. Avem aici un fel de invitație pe care papa o lansează într-un mod personal, aproape curtenitor. Aluzia la plânsul lui Iosif după ce și-a întâlnit frații este un fel de emblemă. Ni se spune că, în ciuda diferențelor dintre noi, ar trebui să plângem plânsul acesta al unității, al iubirii dezinteresate. Totul culminează cu rugămintea pentru mijlocire. Papa vrea cu orice preț să se știe în rugăciunile carismaticilor de pe tot globul pământesc.
În fine, trebuie să recunoaștem perplexitatea gestului papal. Este ceva nou și, poate, de aceea suspect. Nu suntem obișnuiți cu asemenea deschideri din partea unui suveran pontif. Ultimele decenii au adus ceva surprize, dar papa Francisc pare a atinge apogeul. Consider că e greu să ne pronunțăm cu siguranță. E posibil să avem aici reflexe sincere ale unui papă atipic, așa cum e posibil să avem reflexe politico-diplomatice de care pontifii sunt capabili în istorie. Cred că e prea devreme să tragem o concluzie. Timpul va dovedi profunzimea acestor luări de cuvânt și, mai mult, autenticitatea. Până una-alta, să ne minunăm de aceste apropieri. Să fim prudenți, aș spune, dar să nu devenim patetici. Nu cred că e cazul. Creștinismul deja cunoaște o diversitate ireconciliabilă dincolo de… nostalgiile papale.