
Pământul ne învață despre noi mai mult decât cărțile toate. Pentru că ni se împotrivește. Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul. Dar pentru a ajunge până la el are nevoie de o unealtă. Îi trebuie o rindea sau un plug. În tinda lui, țăranul smulge, încetul cu încetul, naturii unele taine, și adevărul pe care-l desprinde e universal. La fel și avionul, unealta liniilor aeriene, îl amestecă pe om în toate vechile probleme.
Am continuu înaintea ochilor icoana primei mele nopți de zbor în Argentina, o noapte întunecoasă, în care scânteiau, ca niște stele, doar câteva lumini rare, risipite în câmpie.
Fiecare din ele semnala, în acel ocean de întuneric, miracolul unei conștiințe. În acest cămin oamenii citeau, gândeau, ascultau spovedanii. În celălalt poate că încercau să sondeze spațiul ori se istoveau în calcule asupra nebuloasei Andromeda. În cel de colo, iubeau. Din loc în loc, în depărtări, străluceau pe întinsul câmpiei focurile care-și cereau hrana. Până și cele mai discrete: ale poetului, învățătorului, dulgherului. Dar printre acele stele vii, câte ferestre închise, câte stele stinse, câți oameni adânciți în somn…
Trebuie încercată o întâlnire. Trebuie să încercăm să comunicăm cu unele din aceste focuri, care ard din loc în loc pe întinsul pământului.
(Fragment din Pământ al oamenilor, de Antoine de Saint-Exupéry, Litera, București, 2019)