Exercițiu de neuitare: Herbert Spencer

27 aprilie, 2012

La 27 aprilie 1820 s-a născut unul dintre cei mai mari gânditori moderni: Herbert Spencer. Fiu al unui educator responsabil care provenea dintr-o familie de profesori. Cu lecturi întinse încă din copilărie – sub atenția tatălui – Herbert s-a dezvoltat într-un mediu extrem de promițător. La 13 ani intră sub îndrumarea directă a pastorului Thomas Spencer, unchiul său. Urmează studii universitare, iar la 22 de ani începe să scrie la un ziar radical numit The Nonconformist. Încet-încet el a dezvoltat un sistem filozofic și politic ce ținea cont deopotrivă de clasa înaltă a societății, dar nu-i uita nici pe muncitori și oamenii de rând. Strategiile sociale propuse de el erau receptate cu neîncredere inițial (ca orice noutate), dar apoi începeau să fie acceptate tot mai mult.

În opera sa principală, Sistem de filozofie sintetică el susținea că domeniul fizic, cel organic și cel social se află într-o strânsă legătură și se dezvoltă după aceleași principii evolutive, schimă sugerată de evoluția speciilor biologice. A conceput teoria unei evoluții a societății omenești, datorită diviziunii muncii, de la hoardele nediferențiate până la civilizațiile avansate. Mare suținător al pieței libere, a văzut în această practică singura șansă ca cei slabi să se afirme. Controversata filozofie laissez-faire a gânditorului britanic a fost aspru criticată de William Graham Sumner, dar și susținută frenetic de Lester French Word.

Spencer a construit unul dintre cele mai provocatoare sisteme filozofice. A fost admirat până la delir, dar și hulit în mod vehement, fapt care-l așează pe soclul celor influenți oameni din epoca victoriană. A dovedit că se poate să-ți aperi doctrina cu argumente, să rămâi ferm, marcându-ți profund generația. Teoria sa politică și sociologică este și azi extrem de fecundă. Va rămâne mereu o referință și va suscita mereu comentarii de tot felul. Să nu-l uităm nici noi!

Sănătatea Bisericii

26 aprilie, 2012

Cred că problema-cheie a bisercilor secolului XXI va fi sănătatea bisericii, nu creșterea ei. Concentrarea exclusivă asupra creșterii pierde din vedere aspectul cel mai important. Când adunările sunt sănătoase, ele cresc așa cum Dumnezeu intenționează. Bisericile sănătoase nu au nevoie de inovații pentru a crește – ele cresc în mod natural. (…) Ultimul lucru de care avem cu adevărat nevoie este o altă teorie despre creșterea bisericii. Lucrurile de care avem cu adevărat envoie sunt răspunsuri la problemele reale care să se fi dovedit eficiente în situațiile concrete ale bisericii. (…) Cred totodată că păstorii sunt cei mai strategici agenți de schimbare care trebuie să se ocupe de problemele din societatea noastră.

Extras din lucrarea Biserica – o pasiune, o viziune, semnată de cunoscutul Rick Warren. Autor îndrăgit în America și nu numai, conferențial bine cotat mai ales la întâlnirile pastorale, el reușește să pună accentele acolo unde trebuie. Fragementul de mai sus este o luptă avizată împotriva artificialității, a rețetelor magice furnizate în diferite materiale de gen. Mă simt confortabil observând naturalețea cu care suntem îndemnați să păstrăm sănătatea comunităților în care slujim. Precum crește un organism sănătos, la fel stau lucrurile și cu Trupul lui Hristos. Vitalitatea Bisericii este direct proporțională cu sănătatea ei. Merită să reflectăm la acest adevăr în aceste vremuri tulburi și indecise. În jurul nostru mișună jumătăți de adevăruri și imoralități de tot felul. Vom reuși oare – ca biserică – să avem un mesaj relevant?! Să ne ajute Dumnezeu.

Rugăciune (36)

25 aprilie, 2012

O, Dumnezeule, eu priveam și așteptam să văd cerurile sfâșiindu-se și să Te văd coborând din ele și când colo iată că descopăr acum urmele pașilor Tăi în ființa mea. Tu Ți-ai trasat calea în structura mea. Tu erai atât de aproape de mine și eu fugeam de Tine, crezând că fug doar de lege. Iartă-mă!

(Stanley Jones)

Cetate tare-i Dumnezeu

24 aprilie, 2012

Redau mai jos probabil cea mai bună traducere a cântecului scris de Martin Luther. Este vorba de Cetate tare-i Dumnezeul meu, care s-a bucurat de o răspândire extraordinară. Deși se pretează mai degrabă muzicii corale, el este interpretat în diferite genuri. Iată-l:

Cetate tare-i Dumnezeu

Și armă-apărătoare!

El ne ajută-n orice greu

Ce-ar vrea să ne doboare.

Vrăjmașul cel bătrân

Se crede-acum stăpân;

PUtere, vicleșug,

El are din belșug,

Dar Domnul e mai tare!

De-ar fi cu draci pământul plin

Ce-ar vre să ne înghită,

Nu ne-ndoim cât de puțin

De-a noastră reușită!

Al răzvrătirii prinț

Scrâșnește-amar din dinți,

Dar, oricât ar scrâșni,

Scriptura-il va zdrobi:

Ea stă nebiruită!

Filă de istorie: traducerile Bibliei

23 aprilie, 2012

Secolul XV a însemnat pentru Europa Occidentală o dezvoltare vizibilă a tipăriturilor. Grație tehnologiilor tot mai avansate, tot mai multe lucrări puteau fi multiplicate cu mai multă precizie și rapiditate. În același cadru, numărul de Biblii traduse a crescut simțitor. Tipografii au simțit că piața este pregătită și s-au grăbit să o ofere în limbile care aduceau multe vânzări.

Între 1466-1522, au existat 22 de ediții ale Bibliei în germana literară și în dialectul din Germania de Nord. În italiană Biblia a fost tradusă în 1471, în olandeză în 1477, în spaniolă în 1478, în cehă în aceeași perioadă, iar în catalană în 1492. În 1473-1474, editorii francezi au introdus pe piață Biblii prescurtate, care prezentau relatările interesante lăsând pe dinafară pasajele doctrinale mai controversate, o activitate ce a rămas profitabilă până la mijlocul secolului al XVI-lea. Această dinamică a traducerii și multiplicării l-a făcut pe Bernard Cottret (biograful lui Calvin) să afirme că această uriașă creștere a numărului de Biblii a stat la baza Reformei, nu invers.

Sârgul traducătorilor și al editurilor în formare trebuie apreciat. Acele câteva decenii au însemnat enorm pentru dezvoltarea protestantismului și nu numai. Accesul laicilor la textul sacru, dezvoltarea unor programe coerente de alfabetizare și plăcerea în sine a lecturii erau ingredientele unei noi epoci. Să nu uităm acest ferment extraordinar, această sămânță care a adus atâtea roade apoi.

A 37-a primăvară

22 aprilie, 2012

Azi împlinesc 37 de ani. Sunt mulți?! Sunt puțini?! Depinde de unde privim lucrurile. Cum or fi, sunt anii pe care Dumnezeu mi i-a oferit cadou. Sunt încărcați de bucurii și presărați pe alocuri cu greutăți și încercări. Deasupra tutoror, L-am remarcat mereu pe Dumnezeu ca Marele Țesător (vorba lui Ravi Zacharias). Chiar și atunci când nu i-am simțit prezența, El a fost acolo. Consecvența prezenței Lui m-a uimit enorm, dar m-a și responsabilizat în același timp.

Nu știu cât va mai fi de azi încolo. Nu știu nici măcar cum va fi. Îmi doresc să pășesc însă încrezător. O încredere clădită prin relația cu Hristos și nu pe abilitățile proprii. Prea de multe ori am văzut cum lucrurile se schimbă de la un minut la altul și cum, în definitiv, providența lui Dumnezeu e decisivă. Deși uneori n-am înțeles, am știut că El este în control, iar această convingere mă liniștește.

Îi sunt recunoscător Domnului pentru cei apropiați. Magdalena, distinsa mea soție, Paul și Carina, îngerașii pe care Domnul ni i-a dat, îmi oferă rațiunea de a trăi. O serie de prieteni, din diferite clase sociale, îmi asigură un necesar zid afectiv. Și, nu în ultimul rând, comunitatea celor pe care-i slujesc duminică de duminică e o adevărată binecuvântare. Dumnezeu îmi oferă un cadru variat și îndestulător de viață, fapt care mă copleșește uneori.

Le sunt recunoscător tuturor care mi-au fost aproape. În mod sigur n-am reușit să le acord atenția pe care o merită, iar limitările mele au fost uneori evidente. Le sunt însă extrem de recunoscător. Pe marea întinsă a relațiilor, expus unor eforturi intense în slujire sau pur și simplu în viața de zi cu zi, Domnul și cei dragi mi-au fost aproape. În felul acesta, orizontala și verticala vieții mi-au fost asigurate mai mult decât aș fi meritat. Privind în urmă nu pot să spun decât un mare: MULȚUMESC!

Zâmbetul săptămânii (12)

21 aprilie, 2012

Scenă tipic românească… sau est-europeană. După ce au băut până au uitat de ei, iată-i căzuți… la datorie. Să mai spună cineva că nu suntem buni contorsioniști?!

Exercițiu de neuitare: Monica Lovinescu

20 aprilie, 2012

Se împlinesc patru ani de când – la 20 aprilie 2008 – se stingea redutabila jurnalistă și critic literar Monica Lovinescu. Stingerea ei, la Paris, survenea după doi ani de suferință cumplită. Țintuită la pat, a coninuat până în ultima clipă să-și încurajeze semenii, să-i îndrume. Notorietatea acestei femei nu are nevoie de multă apologie iar această zi cred că va fi marcată de evenimente culturale pe măsură.

Se naște la 19 noiembrie 1923 în Capitală, fiind fiica lui Eugen Lovinescu, reputatul critic literar, și a profesoarei Ecaterina Lovinescu Bălăcioiu, Monica se dovedește încă de mică extrem de precoce. La opt ani publică primul basm în revista Dimineața copiilor, iar la 15 ani îi apar o serie de nuvele și schițe în Vremea și Kalende. După terminarea studiilor (1946) devine asistenta lui Camil Petrescu, ținându-i seminariile de teatru. După instalarea regimului comunist pleacă în franța cu o bursă, iar în 1948 cere azil politic. Acolo va începe adevărata ei viață literară și artistică. Începe colaborarea cu diferite publicații și edituri, dovedindu-se una dintre cele mai sonore voci românești din spațiul parizian. Traduce în franceză texte românești (în special Virgil Gheorghiu), iar după 1990 colaborează cu reviste literare și politice din țară.

În plan personal, Monica Lovinescu devine soția lui Virgil Ierunca având o relație de mare noblețe. Dincolo de aspectul conjugal, acești doi oameni vor face o echipă formidabilă în lupta lor pentru libertate și promovarea culturii române peste hotare. Mereu împreună, fiindu-și unul altuia cei mai buni prieteni, au străbătut prin viață și au lăsat în urmă savoarea unei căsnicii reușite. Jurnalul Monicăi a fost publicat de editura Humanitas, ca și celelalte lucrări ale scriitoarei.

Acum patru ani, la funeralii, mari oameni de cultură au rostit cuvinte emoționante. Într-o astfel de zi merită să amintim câteva:

  • Odată cu dispariția Monicăi Lovinescu, se stinge vremea trăirii în cultură pe viață și pe moarte, a literaturii făcând știri de prima pagină, a artei la baionetă cu politica. (C.T. Popescu)
  • Monica Lovinescu a murit în stil românesc: înconjurată de ignoranța, indiferența și uitarea noastră. (Gabriel Liiceanu)
  • Critic literar, comentator, analist politic, vocea ei inconfundabilă rămâne una din sursele de încredere și putere pe care românii au simțit-o ani în șir, în eterul Europei Libere. (Emil Hurezeanu)

Șapte ani de pontificat

19 aprilie, 2012

La 19 aprilie 2005, cardinalul Joseph Ratzinger devenea papa Benedict XVI. S-au scurs de atunci șapte ani de când catolicii au parte de un păstor diferit din multe puncte de vedere. Este unul dintre puținii pontifi de origine germană și, spre deosebire de Papa Ioan Paul al II-lea, una dintre cele mai discutate personalități de pe glob (A. Marga).

Imediat după ce Conclavul a luat decizia, presa italiană îl caracteriza drept timido, într-un totuși paradoxal. În spatele unei presupuse timidități se ascundeau multe calități. Se știa deja (mai ales din biografia lui John L. Allen) că atipicul papă dispune de facultatea de a-și aminti citate lungi, în diferite limbi, din cărți pe care nu le-ar recitit de decenii, dar și de capacitatatea de a da într-o singură intervenție mai multe răspunsuri, pe diferite paliere și mai multor oameni deodată. Mary Ann Walsh (în From Pope John Paul II to Benedict XVI) îl vedea drept un simplu, umil lucrător în grădina Domnului; calități care au schimbat în mod radical și protocolul de la Vatican.

După cum spune profesorul Marga (Absolutul azi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger), alegerea sa pe tronul petrin aducea în fruntea Bisericii pe cel mai mare teolog și filozof dintre papii ultimelor secole. Imediat, noul pontif a deschis câmpul inițiativelor și acțiunii intelectuale pentru trei mari probleme: restabilirea centralității iubirii și speranței în mesajul creștin și în conștiința de sine a lumii de astăzi; reinterpretarea relației dintre Isus escatologic și Isus al relatărilor istorice; elaborarea noii concepții asupra rațiunii. De adăugat aici prima enciclică emisă la doar câteva luni după înscăunare și intitulată Deus caritas est; o veritabilă analiză ce se sprijină pe textul ioanin.

Numai disponibilitatea mea de a mă atașa aproapelui meu, de a-i arăta iubire, mă face, de asemenea, deschis față de Dumnezeu - se spunea în finalul respectivei enciclici. O înmănunchiere extrem de reușită între iubire și speranță, mergând oarecum pe linia lui Augustin, Toma din Aquino, Kant, Adorno, de Lubac, precum și alți corifei ai gândirii universale. Fără îndoială ne aflăm în fața unei figuri care marchează epoca în care trăim. Pe alocuri însă, în numele unui confesionalism apărat nemțește, actualul papă a avut și poziții mult mai rigide. Privit mai ales din alte persepctive confesionale pare uneori un apărător subiectiv al propriei tabere, iar aici ar fi încă multe de discutat. Să admitem totuși că, în ansamblul ei, personalitatea lui Joseph Ratzinger nu poate fi trecută cu vederea din multe puncte de vedere. Merită să-l citim și să polemizăm pe marginea ideilor sale.

Rugăciune (35)

18 aprilie, 2012

O, Doamne, mă trezesc împresurat de nevoia de a crede în Tine. Viața se strânge roată în jurul meu și mă forțează să cred. Credința devine inevitabilă. Și eu nici nu vreau să scap, căci a scăpa înseamnă a scăpa de sănătate mintală, a pierde șansa ușii deschise. Ajută-mă să intru!

(Stanley Jones)