Tentația subculturii… creștine

26 ianuarie, 2012

În loc de a ne implica în această lume seculară, majoritatea creștinilor au ales să se retragă. Ei s-au retras într-o subcultură creștină în care sunt angajați în activități creștine. Apoi pășesc din nou în societatea seculară în care își ascund creștinismul până la următorul serviciu de biserică. Fără a-și da seama, creștinii au devenit un fel de post-moderniști: ei trăiesc Evanghelia celor două adevăruri. Există un adevăr religios, rezervat pentru zilele de duminică și cele de închinare și există adevăr secular, care se aplică restului timpului.

În felul acesta își începe lucrarea Dinesh D´Souza, apărută la editura Imago Dei și intitulată Măreția creștinismului. Scrisă cu nerv apologetic, lucrarea aduce aproape un autor în mare vogă în spațiul occidental (în special american). Multiplele zone în care se mișcă – inclusiv cea politică – , contextele interconfesionale unde activează, dar și apriga dorință de a cunoaște adevărul sunt paradigme de care trebuie ținut seama.

Deși sunt abia la început, intuiesc o scriitură bine articulată și o erudiție atrăgătoare. Plaja de subiecte este generoasă, abordarea bine argumentată. Bibliografia mi-a atras atenția într-un mod aparte, dar și directețea cu care sunt expuse ideile. De îndată ce voi isprăvi, voi reveni cu o recenzie puțin mai detaliată.

Rugăciune (22)

25 ianuarie, 2012

Slavă Ție, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeire necircumscrisă, indivizibilă prin fire, Ție ne închinăm în Duhul Sfânt totți cei care avem Duhul Sfânt ca unii care L-au primit de la Tine și care văzând slava Lui nu iscodim curioși, ci în El vedem nenăscut pe Tatăl, născut pe Cuvântul Care iese din Tine; deci ne închinăm unei Treimi netăiate și necontopite într-o Unică Dumnezeire, stăpânire și putere.

(Simeon Noul Teolog)

Iubirea compromisă

23 ianuarie, 2012

Trivializarea iubirii și a ceea ce era considerate, în societatea canonică, înaltele sentimente, conturează o mahala sentimentală cu efect grotesc. Erosul este țigănizat, decăzut, mahalagizat (această țigănizare nu are de-a face cu erosul gitan, hispanic, care este unul pasional). Așa cum cartierele de periferie ale merilor orașe au devenit niște mahalale, tot astfel sentimentele tari s-au mahalagizat, fiind urlate în public, în versuri penibile și rizibile. Iubirea ori dragostea s-a preschimbat în amor și sex, fiind verbalizată în mod trivial și ieftin. Mahalaua a pătruns în suflete, întrucât mahalaua concretă, spațială, a provocat nașterea unei mahalale sentimentale. Impurificarea, superficialitatea, vulgaritatea s-au coagulat într-o formă de cretinism verbalizat în ceea ce privește erosul.

Fragment din colecția de eseuri a d-nei Ruxandra Cesereanu, intitulat Năravuri românești. Texte de atitudine (Polirom, Iași, 2007).

Deși am citit și alți autori pe aceeași temă, abordarea de mai sus mi se pare extrem de precisă. Dincolo de idei, îmi place cum irigă fraza și cum fiecare epitet își atinge ținta. Ruxandra Cesereanu este la bază filolog, iar faptul acesta își spune cuvântul. Totuși, cât atârnă de noi, e bine să răspândim în jur iubire de calitate. În locul mahalalei în care acest sentiment nobil a fost târât, noi să-l găzduim în inimi alese. Doamne ajută!

Zâmbetul săptămânii (3)

22 ianuarie, 2012

Așadar, să ia seama persoana. Mai mult, să se știe clar că acea persoană e o fată demnă de recompensă. Dac-o vedeți… anunțați vă rog!

Slujire la Roma

19 ianuarie, 2012

Sfârșitul acesta de săptămână voi fi în Orașul celor șapte coline. Plec astăzi și mă întorc luni, pentru a petrece câteva zile în ambianța bisericilor române de acolo. Motivul este întreit, aș spune. Voi participa la două întruniri cu familiile, o sesiune cu slujitorii și deschiderea unei biserici române în apropierea Romei.

Mă reîntorc în Orașul etern după aproape jumătate de an. Și data trecută am fost cam în același cadru. A fost minunat și încurajator. Acastă ieșire deschide seria a șase întruniri cu slujitorii penticostali din mai multe biserici. Sunt în majoritate foști cursanți de la Școala Biblică ce am ținut-o cândva la Bologna. Va fi o întâlnire emoționantă, voi revedea oameni pe care nu i-am mai întâlnit de atunci.

Artizanul întregului weekend este Florin Bodog, pastorul Bisericii Române Elim. El slujește cu viziune în acest Prag al apostolilor (cum mai este numită Roma) și desfășoară o activitate evanghelistică impresionantă. Duce Evanghelia cu curaj în piețe și spații publice, adunându-i pe români și conducându-i la Hristos. Deși adesea anonimă și solitară, slujirea acestui bărbat a lui Dumnezeu mă impresionează de la un an la altul. Biserica a cărei deschidere va avea loc duminică este rodul slujirii lui și a echipei de la Elim.

Iau aceste zile ca o provocare pe care Dumnezeu mi-o face. Plec încrezător în puterea Lui și îmi doresc o slujire de impact în inimile oamenilor. Diversitatea întrunirilor la care voi participa mă încântă deopotrivă. Fie bunul Dumnezeu alături de mine și binecuvinteze El lucrarea din diaspora.

Rugăciune (21)

18 ianuarie, 2012

Slavă Ție, Celui ce ai binevoit a Te face văzut nouă și a Te uni cu noi! Slavă Ție, Celui nevăzut prin fire și petru înseși puterile cerești, Care prin multa milă Te-ai descoperit și Te-ai făcut văzut nouă. Slavă Ție, Care ai nerostită milă față de noi și ai socotit lucru vrednic să locuiești și să umbli în noi prin pocăință!

(Simeon Noul Teolog)

Între vituperație și canaliocrație

17 ianuarie, 2012

Întâi să deslușim termenii. Vituperația se referă la vociferare, imprecație și acțiuni violente sub aspect verbal dar și fizic, uneori. Canaliocrația este un cuvânt-valiză prin care se ia în râs suveranitatea poporului, inventat de Joseph de Maistre la 8 septembrie 1793 (și împrumutat de Balzac cu rapiditate și aplomb).

Zilele astea suntem martorii unei coliziuni între aceste două forțe. Vituperația crescândă a populației nemulțumite întâlnește canaliocrația prezidențială (și nu numai). Legea sănătății a devenit pretextul unor ieșiri în stradă. Acolo, oameni serioși și coerenți în revendicările lor, au întâlnit un alt soi: rebelii spațiului public. Și ei au ceva de cerut, dar mai mult ei au ceva de arătat. Vor să-și extindă vituperația până dincolo de legitimitatea ei, s-o transforme într-un război citadin. Și chiar reușesc isprava! Rudimentar și golănesc, împroașcă încoace și încolo cu pietre și incendiază mașini. Urlă macabru și se răstesc la toată lumea. Sunt singuri împotriva tuturor: jandarmi, protestatari pașnici, dar și trecători curioși.

De cealaltă parte, aleșii poporului fac ședințe. Se arată afectați, dar în spatele ușilor păzite de SPP. Președintele retrage legea, protestatarii nu se retrag. Cu oamenii e mai greu decât cu textele. Canaliocrația noastră mioritică lasă loc pentru multă nesimțire. Puterea se ține tare; opoziția strânge favoruri electorale. Fiecare cu se luptă oarecum, dar nimeni nu ajunge la oameni. Focarele de revoltă se înmulțesc și nimeni nu are nici o soluție.

Cred că avem de-a face cu două extreme: huliganismul din stradă și disprețul din palat. Și unii și alții sunt mult prea departe pentru a se întâlni cinstit și fără riscuri. Podul trebuie să fie mult prea lung și costisitor, așa ca mai bine să rămână fiecare tabără la locul ei. Parcă se așteaptă ceva providențial… sau nu se mai așteaptă nimic. Știm, în toată Europa e greu, dar la noi greul crizei este amplificat de corupția generală. Și atunci, mă întreb, care să fie diferența între aruncătorii de pietre și aruncătorii de gogoși? O greață generală parcă pune stăpânire pe burgurile noastre balcanice.

Închei resemnat cu gândul la tihna pierdută, dar și la impertinența în creștere. Sunt dezgustat de gălăgia incoerentă a străzii, dar și de fudulia celor aleși cândva democratic. Canaliocrația noastră poate fi luată de model, prinsă în manuale de politologie. Trebuie pusă la panou, dar la rubrica așa nu. Cei din stradă nu mai încredere că politicienii gândesc pentru ei; dar nici politicienii nu mai au încredere că protestatarii pot fi onești. Să rămânem totuși încrezători. Deasupra sistemelor politice și a frământărilor sociale veghează Domnul istoriei. Faptul că permite astfel de lucru nu înseamnă că e slab sau nu știe. Să credem într-o soluție providențială, într-o schimbare posibilă. Adu-o Doamne!

 

Brațele lui Isus

16 ianuarie, 2012

Universalismul lui Isus s-a vădit de la Întrupare și până la Răstignire. Mama Lui era evreică din naștere, dară Tatăl Lui era Dumnezeu, care se afla deasupra tuturor distincțiilor individuale. Isus nu avea nici casă, nici țară, nici rasă, nici caracteristici tribale sau regionale. Aparținea Împărăției aflate dincolo de spațiu și timp. Dar era unit cu toți oamenii prin iubire. El era filantropia – iubirea de oameni – încarnată, și moartea Lui pe cruce a fost supremul act filantropic al vieții Lui pe pământ. Dar pentru El, prieteni erau toți oamenii, fără excepție. Învățăturile lui Isus nu excludeau pe nimeni. Mesajul Său a fost cel mai cuprinzător din toate. Nimeni înainte de El și nimeni după El nu și-a deschis brațele către întreaga omenire cu atâta încredere, căldură și naturalețe.

Livrez acest citat cu entuziasm. Editura Humanitas pune la dispoziția publicului român Viața lui Isus povestită de un credincios, scrisă de reputatul istoric Paul Johnson. Deși intenționez o recenzie mai amplă, nu pot să nu-mi exprim aprecierea pentru editor. Avem așadar încă o biografie a lui Isus pentru publicul larg, scrisă bine și atrăgător în același timp.

Precum se vede și aici, Johnson redă anumite detalii ale personalității lui Isus care se ascund la prima lectură a Evangheliilor. Pusă cu modestie sub semnul amatorismului, dar scrisă angajant, acestă carte este un deliciu. Sper să fie savurată de cât mai mulți, invitându-i spre o cristologie tot mai avizată.

Iarnă de poveste

15 ianuarie, 2012

Odată cu zăpada proaspătă – mai multă la munte, mai puțină la șes – să reascultăm vocea inconfundabilă a Andei Călugăreanu. O melodie-poveste despre frivolitățile iernii. Un elogiu ușor zglobiu adus anotimpului alb. Audiție plăcută!

Exercițiu de neuitare: Mihai Eminescu

15 ianuarie, 2012

Se întâmpla într-o zi ca aceasta, doar că în anul 1850. La Botoșani, într-o Românie încă agrară, marele Mihai Eminescu urma să vadă lumina zilei. De atunci s-au scurs 162 de ani, timp în care peste aceeași Românie au trecut alte vremuri. Acum, la ceas de sărbătoare, vă propun să vizionați Primul film documentar despre Eminescu, realizat în anul 1914. Este film mut, dar cred că din când în cand avem nevoie și de asemeni reîntoarceri în timp. Să admirăm acuratețea informației și chiar măiestria montajului într-o perioadă când televiziunea își trăia prima copilărie.