
„Origen aparține celor mai mari bărbați ai umanității și este cel mai productiv scriitor al Bisericii vechi. A purtat în pieptul său patosul religios al Orientului, căutarea neîncetată a filosofului grec, interesul pentru adevărurile ascunse ale iudeului și credința existențială a creștinului. Acești factori au emoționat pe genialul Origen și l-au mișcat la realizarea măreței sale opere, care a rămas mai mult o operă de întindere și mai puțin de adâncime.
A fost odraslă autentică a climatului spiritual alexandrin și a activat în epoca în care în spațiul filosofiei se naște neoplatonismul prin opera lui Plotin, în spațiul căutărilor religioase apar tendințe ascetice accentuate (în special prin maniheism) și în spațiul Bisericii precumpănesc două direcții teologice: cea tradițională prin Sf. Irineu de Lyon și Sf. Ipolit Romanul și cea netradițională prin Clement Alexandrinul și, desigur, Tertulian. Pe cât de ușor este să vorbim despre măreția lui Origen, pe atât de dificil este să definim mersul său teologic în cadrul epocii sale și, desigur, să definim influența sa asupra generațiilor următoare de teologi. A fost prin excepție un spirit original, ca să fie așezat într-o direcție teologică precisă și o mare personalitate, ca să aibă urmași. Prin urmare, Origen nu a creat o școală pe care să o urmeze în mod credincios adepții săi. Și-a creat în principiu prieteni și dușmani, admiratori și contestatari ai operei sale, care au provocat, desigur, confuzie și criză în sânul Bisericii, pe care acela nu le pricinuise direct și intenționat.”
(Fragment din Patrologie, vol. 1, de Stylianos Papadopoulos, p. 373)